O găsesc pe Ozana în același loc unde o lăsasem iarna trecută. Se holbează, locuită de admirație, la tangoul sălbatic al frunzelor de toamna trecută. Spectacolul brutal o fascinează peste măsură, frunzele, resturile de pământ și praf încep o mică tornadă sub ochii ei, lovindu-se una de cealaltă, împreunându-se, pentru ca apoi să se despartă. Rotocoale, rotocoale, apoi din nou se răsfiră și iar se rotesc. Poate că asta o fascinează, în definitiv. Nimeni nu i-a vorbit vreodată, nici n-a auzit-o vorbind, ea comunică doar prin ochii ei de-un albastru limpede ca apa mării din pozele reclamelor agențiilor de turism unde, uneori, mă trezesc oprit a uimire. Admir și eu ce pot. Eu, ochii, ea, tango-ul, ei, marea, noi, abandonarea.
Ozana are marea în ochi, la fel ca-n melodia aia veche de la Taxi. „Ozana, ai închis marea în ochi, ai închis marea în ochi”, mă trezesc îngânând în cap…
Vezi articolul original 1.212 cuvinte mai mult