O găsesc pe Ozana în același loc unde o lăsasem iarna trecută. Se holbează, locuită de admirație, la tangoul sălbatic al frunzelor de toamna trecută. Spectacolul brutal o fascinează peste măsură, frunzele, resturile de pământ și praf încep o mică tornadă sub ochii ei, lovindu-se una de cealaltă, împreunându-se, pentru ca apoi să se despartă. Rotocoale, rotocoale, apoi din nou se răsfiră și iar se rotesc. Poate că asta o fascinează, în definitiv. Nimeni nu i-a vorbit vreodată, nici n-a auzit-o vorbind, ea comunică doar prin ochii ei de-un albastru limpede ca apa mării din pozele reclamelor agențiilor de turism unde, uneori, mă trezesc oprit a uimire. Admir și eu ce pot. Eu, ochii, ea, tango-ul, ei, marea, noi, abandonarea.
Ozana are marea în ochi, la fel ca-n melodia aia veche de la Taxi. „Ozana, ai închis marea în ochi, ai închis marea în ochi”, mă trezesc îngânând în cap…
Vezi articolul original 1.212 cuvinte mai mult
Colțul Cultural 