Relaţiile româno-maghiare în texte publicistice (secolele XIX-XX). Sinteza temei de cercetare

Odată cu începutul secolului al XIX-lea, presa transilvăneană de limbă română făcea primii pași în acest domeniu totalmente nou și relativ puțin uzitat de populația română din Ardeal. Accesibilitatea la informație și la emoția pe care o poartă ea, ca mijloc de emanare, în sine, era, probabil, la îndemâna câtorva persoane alfabetizate, la început, apoi, treptat, a început să pătrundă și-n rândul maselor, al țăranilor români. Milioane de oameni aflau, astfel, vești din lume, din România și din Imperiul Austro-Ungar, la care nu ar fi avut acces în mod normal din cauza necunoașterii temeinice a limbii statale sau pentru că nu-și dezvoltaseră un asemenea exercițiu.

Dintre publicațiile de limbă română din perioada de cercetare (1867-1914) a acestui proiect, „Binomul identitate-alteritate în secolele XIX-XX. Relaţiile româno-maghiare în texte publicistice”, care dorește să studieze discursul propagandistic și maniera în care presa sibiană a prezentat și a analizat evenimente multiculturale benefice pentru spațiul sud-transilvănean, dar și conflictele cu caracter etnic, am avut în atenție trei mari publicații cu date de fondare și activitate diferite: „Telegraful Român”, „Tribuna Poporului” și „Foaia Poporului”. Trei publicații de orientări naționaliste, pentru că avem în vedere ceea ce s-a numit „secolul națiunilor”, cu diferențe ale discursului destul de modeste, dar de esență. Totodată, coroborate, publicații care ating diverse medii românești din arealul Ardealului – o publicație naționalist extremistă (Foaia Poporului), una moderat extremistă (Tribuna Poporului) și o alta creștin-naționalistă (Telegraful Român).

foto: Turnul Sfatului

Lucrarea de față dorește să evidențieze câteva aspecte relevante regăsite în urma cercetării efectuate pe tema propusă.

Sigur că, vorbind de spațiul etnic multicolor al Transilvaniei, binomul nostru identitar crește și se dezvoltă, impulsionat de alți exponenți etnici importanți din această zonă. Istoria legăturilor și a interferențelor dintre români și maghiari e una lungă, mai mult sau mai puțin fericită, iar durabilitatea acesteia nu avea cum să nu nască unele specificități de-a lungul timpului, poate chiar unele fixisme anchilozante. Din cauza sau, poate, datorită presei, imaginea celuilalt a găsit un mediu de propagare cu ecou lung, susținând și, uneori, dezvoltând un șir de trăsături imaginare, plăsmuite, parte din ele cu rădăcini pierdute-n realitatea momentului.

În intervalul temporal studiat regăsim cei doi actori principali ai proiectului nostru pe poziții ușor diferite, cu năzuințe așijderea. Pentru români, perioada aceasta a însemnat mai ales crearea temeliei și afirmarea proiectului românesc. Pentru maghiari, lucrurile se vedeau puțin din altă perspectivă după încheierea compromisului austro-ungar din 1867. Atât noi, cât și ei, porneam împreună, dar privind în direcții total opuse. Dincolo de discursul jurnalistic, istoria noastră arată azi așa și din această cauză. Despărțiți, dar împreună.

Publicațiile românești ale vremii din Transilvania, de orice factură s-ar afla, nu au rămas indiferente în fața celei mai mari frici a momentului, „buha maghiarizării”. Marșând pe unii pași greșiți făcuți de anumiți exponenți de la conducere, publicațiile, în special cele naționaliste, au taxat cu orice ocazie atitudinea stăpânitorilor în  direcția maghiarizării. Din acest punct de vedere, maghiarul era uniformizatorul, cel ce voia să ne anuleze pe noi, ca etnie, și să ne absoarbă în cadrul unei alte etnii cu care ne-am identificat prea puțin. Binomul nostru era locuit de încrâncenare în ambele părți, conform atitudinii dezvoltate de redactorii ziarelor avute-n vedere, dar în acest orizont interveneau și alți actori conlocuitori, cu interese mai mult sau mai puțin bine creionate – sașii („răi”, când nu ne susțineau pe noi, „interesați sau egoiști”, ei la rândul lor nemulțumiți de pierderea calităților avute-n Unio Trium Nationum) și „pseudo-maghiarii” (adică evreii, conform raportărilor făcute-n articolele studiate, „vechii dușmani ai creștinilor și aliații principali ai maghiarilor prin slăbirea fizică și sufletească a românilor cu… vinars, în cârciumile lor sau prin ocuparea monopolului presei ungare”).

„Oriunde priveau în jur, românii aveau doar dușmani”, susțin articolele naționaliste ale vremii. Nu se puteau baza pe nimeni și erau surghiuniți până și de jandarmi, „adăpați la școala sugrumătorilor”, care ar fi taxat orice toast ridicat de români pentru români, și-ar fi pedepsit orice gest de frondă prin încingerea tricolorului la brâu. Nici cu solgăbirăii nu aveam spor, tot aparatul de stat apărea drept corupt.

foto: Okazii

„Era rău și-n absolutism, dar tot mai bine ca acum” (în Regatul Maghiar), se afirma în unele jurnale. „Măcar atunci împărțirea steagurilor se făcea just”, am regăsit într-un articol laudativ la adresa împăratului Francisc Iosif I care, cu prilejul vizitei sale în Transilvania în 1852, a proporționat echitabil folosirea celor trei steaguri la instituții și la oamenii de rând (steagul monarhiei habsburgice, tricolorul ardelean și al casei domnitoare). Mai cu seamă că prin noua orânduire, exista posibilitatea existenței alegerilor de reprezentanți din teritoriu, dar și aici eram vitregiți de neplăceri, aflăm din presa vremii, în special când acestea se lăsau cu bătăi și capete sparte în cazul vreunui balotaj.

Dincolo de conspirații purtate-n tren sau de animozități prezente până și-n articole de sfârșit de an sau cu ocazia sărbătoririi Crăciunului, îmbucurător e faptul că unele texte, puține, ce-i drept, prezintă și o altă latură a binomului nostru, atunci când nu era nici trinom, nici polinom, prin interferarea altora. Realitatea de la fața terenului, în evenimente de întrajutorare a unuia pentru celălalt, de sfătuire cu duhul blândeții a conducătorilor, de mici glume, chiar pe seama recentei teorii Rösleriene, care a făcut atâta vâlvă într-o epocă în care ne aminteam de cei de lângă doar când nu ne aplecam asupra războiului Franco-Prusac, războiul Anglo-Zulus sau a celui Sârbo-Turc.

Trecând peste unele patetisme ale acestor articole, a incitărilor ori a umorului involuntar, păcatul redactorilor care le concepeau și care se grăbeau să treacă o atitudine la nivel de popor, e indiscutabil. Faptul că unele din aspectele regăsite-n cercetarea ce a stat la baza studiului meu au o pornire din actualitatea momentului, dar au fost deturnate pe parcurs și duse într-o altă zonă, o zonă favorabilă evenimentelor de după Primul Război Mondial și sfârșitului Imperiului Austro-Ungar, ne poate folosi drept model în edificarea unei conviețuiri pașnice.

 

Mihai Cotea

istoric

 

foto: BCU Cluj

Publicitate