Poemul de duminică (5): Înălțimile din Machu Picchu

Pentru că omul este mai necuprins decât marea

cu arhipeleaguri,

O mie de trupuri, un om

Sub vitejia neagră, negri de ploaie și de noapte.

 

Nu am putut ca să iubesc în fiece ins un arbor

Cu toamna lui măruntă, încărcată de moartea-n

mii de frunze.

Fără pământ, fără abisuri.

Am vrut să-not în cele mai întinse vieți,

în revărsări cât mai neobișnuite,

Și când măsură cu măsură mă respinse omul,

Când pasul și-a ferit și-nchise ușa ca să nu atingă

Mâinile mele izvorul neființei lui rănite,

Atunci am trecut din stradă-n stradă, din râu în râu,

Din oraș în oraș, din pat în pat,

Am străbătut deșertul, masca mea sărată.

Și-n cele din urmă case umile, fără lampă, fără foc,

Fără pâine, fără piatră, fără liniște, singur,

Eu am murit înfășurat în propria mea moarte.

(fragment de poem din volumul Pablo Neruda – cele mai frumoase poezii, traducător: Radu Boureanu, editura Tineretului, București, 1965, pp.96-97)

machu-picchu-1209644_1920

sursa: Pixabay

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: