Emil Cioran: Zece cugetări nesfinte

Când îți începi viața cu sentimentul morții, ajungi să-ți pară înaintarea în timp un drum spre naștere, un curs à rebours. Este ca un proces de recâștigare și de refacere a etapelor vieții. Mori, trăiești, suferi și te naști ar fi momentele acestei evoluții răsturnate. – Sau este o altă viață care se naște pe ruinele morții? Să simți adică nevoia să iubești, să suferi și să înviezi, după ce ai cunoscut moartea în tine. Nu există altă viață decât după ce-ai trecut prin moarte. De aceea sunt transfigurările atât de rare.

 

Cu cât înaintezi în viață îți dai seama că nimic nu înveți, ci regresezi în amintire. Este ca și cum am imita o lume pe care am trăit-o cândva. Nu câștigăm nimic, ci ne recâștigăm. Identitatea cu noi înșine este o evoluție întoarsă. Astfel se naște bănuiala unei vieți care a precedat accidentul individuației. Ființa noastră imită o viziune primordială. Care să fie atunci sensul metafizic al sfinților? Nu este ființa lor tulburată de o amintire imemorială, care nu poate fi altceva decât apropierea imediată a Divinității, într-un paradis neîndoielnic? Să păstreze ei în ascunzișurile  memoriei figura Divinității?

6dc4ae3e72af86573898d6df7883052c

foto: Pinterest/Art of Manliness

Pe la sfârșitul Evului Mediu apăreau cărți anonime cu titlul: „Arta de a muri”. Succesul lor era nemaipomenit. Ar mai mișca pe cineva astăzi o asemenea carte? Ceea ce ne separă pe noi de Evul Mediu și de Antichitate este că am devenit incapabili să ne pregătim, într-un fel oarecare, de moarte. Nimeni nu-și mai îngrijește și nu mai cultivă moartea în el, care se întâmplă peste el. 

 

Unii oameni își mai pun problema dacă viața are sau n-are un sens. În realitate, totul se reduce la a ști dacă e suportabilă sau nu. Problemele încetează și încep hotărârile.

 

Numai uitând tot ne putem aminti cu adevărat. Slăbirea memoriei ne descoperă toată lumea care a precedat timpul. Ne dezintegrăm din el prin vidul progresiv al memoriei, prin lichidarea rezervelor și a conținuturilor temporale. De ce în nopțile albe ne revin, alături de terori ancestrale, lumi pe care nu știm să le fi trăit, dar care sunt ca surprize ale amintirilor? Nopțile nu numai că ne lichidează conținutul actual al memoriei (al istoriei noastre), dar ele parcurg drumul întors al timpului. Insomniile fac regresiunea originară și ne transpun în anticipările individuației. Subțiind timpul până la iluzie, ele ne evacuează din temporalitate și ne obligă la ultimele amintiri, adică la întâile. (…) Un om este cu atât mai aproape de mistică, cu cât îi dispare mai mult timpul din memorie.

woman-2696386_1920

foto: Pixabay

Singurul merit al filosofilor este că s-au rușinat uneori că sunt oameni. Platon și Nietzsche fac excepție: ei s-au rușinat totdeauna. Primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înșine. Până și sfinții ar avea ceva e învățat de la ei. Astfel s-a salvat onoarea filosofiei.

 

Dacă adevărul n-ar fi plictisitor, știința ar fi scos pe Dumnezeu de mult din circulație. Dar atât Dumnezeu, cât și sfinții sunt ocazii de a scăpa banalității lui ucigătoare.

 

Nu este destulă suferință în lume? Pare-se că nu, după sfințenie. Căci altcumva de ce și-ar fi înmulțit sfinții chinurile până la absurd și și-ar fi inventat metode criminale de autotortură? Nu există sfințenie fără voluptatea durerii și fără un rafinament pervers al chinului. Nu știi aprecia seninătățile decât după ce ai frecventat sfinții. Exasperat de ei, cerul nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului.

national-prisoner-of-war-museum-3578521_1920

foto: Pixabay

Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștri pe alte tărâmuri. Cine ne-o fi plâns stelele noastre? Dar eu îmi caut lacrimile pe întunericul atâtor ceruri…

 

Disprețuiesc pe creștini, fiindcă pot iubi oamenii de aproape. Fără deliciile izolării, n-aș putea ierta niciun muritor. O greață de oameni mi-a revelat sfinții, care au marea scuză de a fi iubit mai mult iubirea decât pe oameni. Trebuie să fii orb pentru a putea vorbi despre iubirea de oameni în societate. Numai în Sahara aș putea redescoperi dragostea. Am văzut viața între patru ochi; ce mi-ar mai spune privirile trecătorilor?

 

(fragmente din volumul Lacrimi și sfinți, Emil Cioran, editura Humanitas, București, 2017)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: