Tradiţii de nuntă în Nuşfalău şi Boghiş, judeţul Sălaj (I)

autor: (c) Bara Erzsébet

 

Literatura etnografică de specialitate cunoaște Sălajul ca fiind o regiune a vinului și a cântecului de voie bună, deși straturile străvechi ale culturii cântecului popular nu mai sunt prezente în măsura în care erau odată, dar, fără îndoială, cântatul și dansul fac parte organică şi acum din viața cotidiană de aici, din satul Nuşfalău. În câteva localități maghiare se organizează tabere de dansuri populare, activează formații de dans popular, acestea ajutând, într-un fel, la menţinerea tradiţiei şi păstrarea elementelor care au izvorât din înţelepciunea şi credinţele neamului.

Sunt  cunoscute în bună măsură: ritualurile de la diferite sărbători din viaţa omului şi a comunităţii, dansurile tradiționale specifice zonei, a căror păstrare și perpetuare reprezintă una din strădaniile activităților atâtor oameni iubitori de cultură.

Ceardașul, cândva, era dansat mai ales cu ocazia celor mai importante evenimente din viața omului, mai ales la nunți, acum, însă, se dansează mai mult pe scenă.

Obiceiurile populare, cele mai frecvente, sunt asociate momentelor semnificative ale vieții omenești și evenimentelor anului bisericesc. În multe sate, botezul, cununia și înmormântarea respectă încă tradițiile şi  se mai regăsesc diferite elemente rituale caracteristice acestor evenimente,  în cadrul cărora sunt servite bucate tradiționale, care se pregătesc împreună, cu participarea mutuală a comunității mai restrânse sau mai largi. La Nușfalău, printre obiceiurile cununiei se numără și vizita nuntașilor la casa mirelui după sfârșitul chefului, când se consumă și colacul miresei.

Pentru ca familiile să își dea consimțământul la căsătoria celor doi tineri, se practica „mărsul pă vedere”. Prima dată mergea la casa fetei feciorul, cu părinții săi, uneori și cu alte rude mai apropiate. Aici se făcea un mic ospăț, iar la masă  spunea fiecare ce avere deține, întrebându-se direct, chiar: „cât pământ au?”, „cât au semănat din el?”, pământul fiind socotit  în funcţie de câte „vici” au semănat, vica fiind o unitate de măsură. Pe lângă acesta, se vedea casa, grajdul, iar dacă le convenea averea și erau de-o seamă, se înțelegeau asupra felului în care vor face pregătirile de nuntă. Se întâmpla, însă, ca părinții să nu se înțeleagă întotdeauna. Trebuie  menționat că părerea tinerilor nu prea conta, dar părerea tatălui era foarte importantă, deoarece el era capul familiei. În cazul în care fata nu avea tată, răspunsul era dat de un frate mai mare sau de un unchi. În unele situații, dacă familia nu era de acord, fata își dădea consimțământul să fie „furată” și locuia fie cu mirele, fie la o rudă a acestuia până la nuntă sau până se învoiau părinții. Această practică era condamnată de societate, dar uzitată la nevoie.

mireasă în haine tradiționale; Sic, jud.Cluj 

La cununie, mireasa furată sau „fujită”, nu purta cununa specifică portului, pentru că nu mai era fecioară, era deja măritată. La câteva zile după ce părinții și-au dat acordul avea loc încredințarea iar,  mai demult, acest termen era folosit cu sensul de logodnă făcută  la biserică.După ce veneau de la biserică era organizat un ospăț la părinții fetei, unde erau chemați și părinții mirelui, împreună cu toate neamurile. Aici erau serviți cu „tioaște cu păsat” (sarmale cu păsat ), supă, carne, colac, pălincă și vin.

Ospățul avea loc de seara până dimineața, când cântau cocoșii. Nu erau sau nu se angajau muzicanți, ci erau chemați numai bărbații care, după ce mâncau bine și beau, începeau să horească, nemaiavând nevoie de altă muzică. Femeile nu aveau voie să meargă la ospăț pentru că era o activitate specific bărbătească, erau prezente doar cele care găteau şi serveau.

De la data când avea loc logodna și până la cununie, cei doi tineri stăteau fiecare la el acasă şi în acest timp, înainte cu trei săptămâni de nunta propriu-zisă, se vestea oficial, la biserică, de către preot, la tot satul, hotărârea luată de cei doi.

Fiind stabilită data nunții, începeau pregătirile pentru nuntă, aşa că fata își alegea chemători: doi feciori din sat, pe care îi prefera, iar feciorul proceda la fel. Datoria principală a acestora era, și este, aceea de a pofti pe oamenii din sat la nuntă. Înainte cu o duminică de nuntă, chemătorii mirelui mergeau  la casa lui, iar cei ai miresei la casa ei, unde primeau câte o sticlă de vin sau pălincă, iar după ce au primit acestea, frumos gătiți, porneau prin sat pentru a chema la nuntă.

Erau îmbrăcați în costum popular, pe cap aveau un clop negru de păr, pe care erau cusute prime (panglici); peste aceste prime erau prinse mărgele, care aveau diferite culori;  botele erau îmbrăcate într-un material alb, numit jolj sau într-o ștergură cu „clinți” la mijloc, se punea o cunună de sasău, iar la capete aveau ciucuri. Pentru a chema sătenii la nuntă, chemătorii intrau din casă în casă de  la un capăt la altul al  satului, începând de la casa a cărui nuntă o vestește.

La fiecare casă rosteau așa numita chemare la nuntă. Fiecare sat avea cel puțin un „grăitor”, care știa mai multe urări, el având un rol foarte important pe tot parcursul desfășurării nunții, deoarece era cel care anunță fiecare etapă, folosind, în acest sens, mai multe urări, fiecare cu semnificația ei.

motive populare maghiare; sursa: Facebook (Centrul de Informare Turistică Nușfalău-Turisztikai Kozpont Szilagynagyfalu)

Amândoi mirii aveau câte un grăitor, deoarece înainte de a merge la cununie, grăitorul are ca principală datorie aceea de a cere iertăciunile pentru miri, el fiind obligatoriu un om însurat.

Grăitorii nu aveau o îmbrăcăminte specifică, ci era asemănătoare cu a oricărui nuntaș, dar acesta era cunoscut după faptul că, în timpul desfășurării nunții, și în timp ce rostea diferite urări, avea în mâna dreaptă o sticlă cu pălincă legată cu o panglică albă, aceasta simbolizând belșugul și bunăstarea familiilor care făceau nunta.

Iertăciunile au o semnificație deosebită și foarte importantă, deoarece se spune că fără acestea, tinerii nu s-ar putea cununa, fiind interpretate drept binecuvântări pentru căsătorie, atât din partea părinților, cât și din partea rudeniilor și ale celor apropiați de la care, de fapt, grăitorul cere iertare în numele mirilor,  pentru ca toți să le ureze noroc la începutul drumului lor împreună pe calea vieții:

 

„Iartă-mă măicuţă bună,

Că de-amu mi-am pus cunună,

Apă rece nu-i mai be,

Adusă de mâna me,

Nici rece nici caldă,

Că nu ţi-am fost maică dragă,

Că m-ai dat de lângă tine,

M-ai dat în casă străină”

 

Pe lângă aceștia, un rol important în organizarea nunții o aveau socăcițele.

Chemătorii mirelui aveau un stegar, care se numea, în sat, lăslăuș. Acesta avea obligația ca, în timpul nunții, să fie în preajma mirilor, având în mână un fel de steag, numit și laslău (un steag de nuntă frumos confecționat de o femeie mai în vârstă, compus dintr-o față de masă pe care erau cusute, de o parte și de cealaltă, două baticuri mari, unul era pe față și altul pe dos). Mirele era cel care-l chema pe lăslăuș.

 Acesta stătea, la biserică, în spatele mirilor și înconjura și el masa, împreună cu ei. El trebuia să meargă în fața mirilor când mergeau la biserică, laslăul se arunca în sus, se juca și apoi se prindea. Acest obicei se păstrează și în zilele noastre în acest sat şi este reluat în multe alte sate.

VA URMA

(fragment din antologia „Tradiții și spiritualitate”, Asociația Culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

Dicţionar de regionalisme

 a merge pe vedere- a peți

vică, vici(pl)- măsură pentru cereale

încredințarea , credința - momentul în care se face promisiunea din partea tinerilor și a părinților acestora

clinți – tiv cu colțuri brodate

jolj – pânză albă de in

sasău – plantă cu flori albastre, frunzele rezistă la căldură și la frig

grăitor – starostele care conduce nunta

socăcițe – bucătărese

lăslăuaș – steagul chemătorilor din partea mirilor

 

Publicitate