Răscrucea cu mame – episodul 10: Profitoarea

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este rascrucea-cu-mame1.jpg 

– E vorba de o anomalie întâlnită mai ales la copii. Niculina desenează foarte mult și pune pe hârtie, într-un fel foarte veridic și viu, tot ceea ce a văzut anterior, deși e destul de micuță. În această perioadă a vieții ea înregistrează tot ceea ce vede, dar nu are capacitatea să le treacă prin filtrul logic. Se numește eidetism. Transpune obiecte, situații, persoane din trecut, ca și când acestea ar aparține clipei de acum.

– Paula, până acum am venit doar la tine, pe tine m-am bazat. Se poate face ceva? E prea introvertită, se interesă, îngrijorată, Simona.

– Am să continui, cu acordul tău, firește, să discut cu ea pentru a afla ceva mai multe detalii. Mergem pe bâjbâite un pic, știi?

Înaintând un zâmbet ștrengar, cu rolul de a se scuza, psiholoaga Paula se ridică de la masă, îndreptându-se spre filtrul de cafea. Mai rămăsese doar puțină licoare în vasul acestuia, dar nici nu-i trecuse prin minte s-o servească și pe Simona. Femeia era, oricum, îngândurată și părea că se află undeva departe, privea pereții albaștri ai cabinetului de parcă-și proiecta pe ei tot felul de scene. Printr-un imbold interior reveni la viața reală.

– Totuși, sunt îngrijorată. Din ce mi-ai spus tu acum, nu totul se potrivește cu ce face Niculina mea.

Schimbă tonul într-unul șoptit.

– Sper că nu ne aude de afară.

Paula clătină, liniștită, din cap,în timp ce se reașeză pe scaunul masiv de piele neagră, și-și aranjă, cu o mână, o șuviță de păr roșcat aprins, pe după ureche. Culoarea părului ei se potrivea atât de bine cu zugrăveala albastră a cabinetului reușind să creeze o armonie care calma pe toată lumea ce-i trecea pragul.

– E antifonică…

– Am înțeles… ceea ce vroiam să spun e că fata mea desenează și lucruri pe care nu le cunoaște… persoane…

Psiholoaga miji ochii, încercând să prindă miezul problemei, în ciuda faptului că era primul caz pe acea zi, fiind destul de dimineață. Era o femeie slăbuță, dar înaltă, cu un păr bogat și plin de volum, care-i ascundea micile defecte corporale. O problemă de piele greu vizibilă pe partea laterală a gâtului și care se întindea până pe ceafă. Se temuse, multă vreme, că e zona Zoster, dar medicii o liniștiseră, iar acum făcea tratament contra afecțiunii de care se jena destul de mult.

În ciuda vârstei destul de fragede, doar dibuite de ceilalți, femeia părea destul de sigură pe cunoștințele ei și oferea această impresie și celorlalți.

– Ce vrei să spui mai exact?

Simona pufăi lung, încercând să-și suprime nodul din gât. Ce avea să creadă doctorița asta când îi va spune că Niculina a desenat-o și pe soră-sa fără ca măcar s-o cunoască? Ce va spune când îi va arăta desenul cu Casiana în costumul de balerină cu care și-a găsit sfârșitul? Agitată, începu să-și frece puternic mâinile și, într-un final, reuși să-și facă curaj:

–  E mai complicat un pic, știi… uite, așa stă situația: eu am avut o soră care a murit și despre care n-am prea vorbit nici măcar cu Adelina, fata cea mare. Totuși, asta mică mi-a desenat-o până și-n costumul de balet cu care s-a sinucis cu ani în urmă, și nu știu ce să mai cred. Că filtrează logic sau nu, habar n-am, nu e un motor, e un om. Nu știu, Paula, ajută-mă. Unele chestii se bat cap în cap cu diagnosticul tău.

În ciuda mărturisirii, Paula rămase stăpână pe situație și îi răspunse tranșant femeii.

– Eu aș trimite-o în Capitală la niște specialiști. Cunosc câteva persoane, îi fac analize… e bine să se depisteze și să se lucreze cu ea cât e mică. Nu-mi place cum e, și la ședințe trebuie să scot vorbele cu cleștele…

– Păi înțelege și tu că ești o străină, dacă nici mie, care-s…

– Hai… eu înțeleg, dar văd că totul se agravează și ar fi timpul să o vadă cineva mai pregătit.

– Un psihiatru?

– Chiar și un psihiatru, zâmbi Paula, împăciuitor.

Deznădăjduită, trădată de trăirile interioare prin poziția strâmbă adoptată pe scaun, Simona se pierdu din nou în tumultul interior. Se gândea mult la ocazia pe care o avea acum, de a se muta în Capitală. Dorea asta, cu ardoare, de pe vremea când trăia Marius, răposatul ei soț, dar nu reușise să-l convingă niciodată. Acum ar fi vrut. S-ar fi speriat, că era cam slab de înger, și pentru Niculina, s-ar fi mutat în capitală, iar ea, Simona, nu și-ar mai fi ratat cei mai buni ani într-un orășel mort. Ar fi revenit la viață. S-ar fi reinventat și l-ar fi avut și pe el… dar el nu mai era. Se urî din nou, pentru acel moment. Se urî pentru cât se urâse atunci când o făcuse. Și se trezi.

Când ridică ochii,se uită la ceas și își dădu seama că e cam timpul să-și ia tălpășița. Simți asta și din privirea Paulei. Se ridică, ușor, de la masă, împinse scaunul și zâmbi foarte vag, în colțul gurii, trădând un optimism fals, ca un gablonz chinezesc.

– Bine, am să mă gândesc și te ținem la curent. Da, probabil acolo stă răspunsul…

– Unde?

– În Capitală…

Făcând stânga-mprejur, de parcă și-ar fi amintit ceva, subit, Simona ieși, culegându-și fetița de pe hol, sub privirea îngrijorată a Paulei, căreia nici cafeaua nu-i mai prii acum.

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017, pp.73-76)

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: