Etnopsihologia – între domeniu de nișă și disciplină autonomă (I)

Introducere

În țara noastră, o dată cu Revoluția din 1989, după o absență de trei decenii, problematica etnopsihologică a început să prindă din nou contur. Acest fapt poate fi pus pe seama noilor schimbări geopolitice din Europa acelor ani, dar și a faptului căștiințele umaniste așteptau, ca ținute într-un resort, să se dezvolte în mai multe direcții pe aceste teritorii cotropite de comunism. În câmpul psihologiei, decenii de tăcere asupra acestei teme au obligat spre o introspecție asupra a două puncte de început în studierea acestui domeniu:

1. în plan intern – redescoperirea și revalorizarea rezultatelor etnopsihologice ale perioadei interbelice, pentru a stabili din nou continuitatea cu trecutul
2. în plan extern – alinierea la stadiul la care s-a ajuns cu studiile de etnopsihologie din Occident și refacerea accelerată a traseului urmat de ei

Toate aceste lucruri au avut loc grație, în principal, a două Conferințe Naționale de psihologie: una în 1994, la București și cea de-a doua în 2002, la Neptun. La aceste două conferințe au participat autori consacrați care au lansat unsprezece lucrări de cercetare în domeniul etnopsihologiei la conferința din 1994 și două la cea din 2002. Lucrările vizau etnopsihologia românilor, particularități și diferențe regionale, comparații intra- și internaționale și studii cu privire la minoritățile etnice[1].

foto: Pixabay

Studiile referitoare la problemele de etnopsihologie au fost integrate, în cursul timpului, în cadrul psihologiei diferențiale sau celei sociale. Apariția acestora are loc în secolul al-XIX-lea, iar printre promotori se numără filosoful Alfred Jules Émile Fouillée sau psihologul neamț Wilhelm Wundt. În ciuda faptului că a cunoscut o perioadă de avânt în interbelic sau în deceniile cinci și șase ale secolului XX (pentru Occident), etnopsihologia nu a atins cotele altor științe ce țin de vastul domeniu al psihologiei. Explicațiile sunt variate, printre ele: greutatea și complexitatea studiului ( ce se cere a se realiza neapărat comparativ), dificultățile metodologice, aria largă de cercetare, abordarea interdisciplinară sau reconvertirile de paradigmă[2]. Cu toate acestea, necesitatea preocupărilor de cercetare psihologică, sistematică și sistemică a fost mereu latentă din cauze obiective: diferențele de ordin psihologic și cultural ale diferitelor etnii de pe mapamond.

În ciuda acestor deosebiri psihologice, ele nu au cum să acopere și diferențele de ordin istoric din diferite contexte de viață ori din teritorii diverse, chiar dacă sunt primele care atrag atenția. Ele pot fi cel mult o formă a complexului de atribute ce definesc un specific național.

În studierea acestui domeniu apare un paradox interesant. Prin ”familiaritatea” lui, obiectul investigat poate crea impresia că e și cunoscut. În realitate, lucrurile stau puțin altfel. ”Oare câți subiecți autohtoni, stimulați să completeze propoziția inductoare Noi, românii, suntem … ar refuza, motivând că nu știu?”[3].

Luminița Mihaela Iacob[4] a identificat două direcții spre care converg cauzele diferențelor etnopsihice dintre oameni: primordialismul și constructivismul:

• Primordialiștii susțin că etnia reprezintă o problemă cel puțin naturală, dacă nu biologică și că etnia este determinată de natură și cultură. Pe de cealaltă parte,
• Constructiviștii pun pe locul întâi faptul că etnia constituie o formă modernă de alcătuire politică și socială a deosebirilor culturale. Ei cred că limba, cultura, originea și istoria sunt într-un proces continuu de schimbare, deci n-au cum să fie naturale, prestabilite.

Cu toate acestea, Luminița Iacob ține să precizeze că”dacă din perspectiva discutării genezei și determinărilor implicate în variabilitatea etnică, constructiviștii au un tot mai mare câștig de cauză, există un aspect în care primordialiștii își pot lua revanșa: premisele naturale ale perceperii și poziționării față de ceea ce este diferit. Cercetările de psihologie evoluționistă– născute din preocupările etologiei umane – ne sensibilizează asupra faptului că lumea viului, deși se bazează, esențialmente, pe coexistența și interdependența biodiversității, nu realizează decât în planul general, al ansamblului, tolerarea diversității[5].Motivele care stau la baza acestui raționament sunt lesne de înțeles: adaptabilitatea și supraviețuirea/ conservarea speciei.

Karl Leonhard (1979), un cunoscut psihiatru neamț, susținea, pe de altă parte, că ceea ce îi deosebește pe oameni este, în mare măsură, rezultatul dezvoltării lor diferite în cursul vieții, și nu felul de a fi înnăscut. Cele două paradigme stau la baza împărțirii și dezvoltării ambivalente a etnopsihologiei de-a lungul timpului.

foto: Pixabay

ETNOPSIHOLOGIA- INCURSIUNE SCURTĂ ÎN ISTORIA și ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Asumpţia abordărilor de pionierat în etnopsihologie era aceea că, aşa cum există un suflet individual, există şi un „suflet al poporului”[6] sau „un caracter naţional”[7]. În această perspectivă, dificultatea, dincolo de nivelul pre-supoziţiilor filosofice şi istorice este şi una de tip metodologic:

– Ce anume trebuie să evaluăm atunci când vrem să elaborăm un profil etnopsihologic? Etnicitatea ca atare este o abstracţie care scapă unei investigaţii empirice directe, deci concluziile se vor baza întotdeauna pe argumente indirecte;

– Ce metode punem la lucru? Alegerea metodelor depinde cu siguranţă de obiectul evaluării. Un răspuns la această întrebare necesită deci răspunsul la întrebarea precedentă;

– În ce măsură un proiect de cercetare etnopsihologică se poate eschiva de la angajamente axiologice sau ideologice?

Junimea punea astfel în valoare, prin mentorii ei, Xenopol și Eminescu, după cum vom arăta, sugestii luate mai ales din studiile germane de psihologia popoarelor. Se pot cita însă şi preocupări anterioare, la Kogălniceanu şi Russo de exemplu, cei pe care Ibrăileanu îi definea ca pre-junimişti, iar exegeza mai nouă i-a pus în relaţie directă cu sursele germane. S-a identificat chiar un ”model german” în alcătuirea Junimii (Andrei Corbea) , urmărindu-se apoi diverse conexiuni şi interferenţe ale acelei societăţi cu lumea germană. Totuşi, dimensiunea etnopsihologică e încă destul de vag conturată, chiar şi în lucrarea mai amplă asupra etno-istoriei, ca domeniu interdisciplinar, a lui Paul Simionescu[8]. În ceea ce-l privește pe Xenopol, opțiunea sa era categoricăși spera ca prin etnopsihologie să imprime o direcție mai bună cercetărilor și studiilor istorice.

[1]L.MIHAELA IACOB, Etnopsihologie și imagologie – Sinteze și cercetări, ed.Polirom, 2003, p.10

[2]ibidem, p.22

[3]ibidem, p.23

[4]în op.cit.

[5]ibidem, p.24

[6]Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 10/2007, p. 76 (ISSN: 1458-8100)

[7]ibidem

[8]P.SIMIONESCU ,Etno-istoria convergență interdisciplinară,București, 1983

VA URMA