Gellu Naum, o privire-gândire aruncată asupra unei vieți poetice

„Fascinația pe care o exercita Gellu Naum asupra tinerilor se datora faptului că în viața de toate zilele și în actele cele mai simple se exprima ca un poet. Era Poetul, dedicat artistic și existențial unui ethos suprarealist, într-un mod aproape mistic. Ceea ce a pus adeseori în pericol relațiile cu cei din jur.

Foarte inteligent, profund, intens, sensibil și inspirat, Gellu era o poartă deschisă permanent spre dimensiunea interioară, spre poezie, provocare, creație, revoltă, irațional, dar închisă definitiv banalului, cotidianului sau chiar lucrurilor simple omenești. De această latură se ocupa exclusiv Lygia, soția sa, care se străduia din răsputeri să mențină casa pe pământ, în măsura în care mai putea” (Sanda Roșescu, Răspunsuri la întrebări neștiute în Athanor. Caietele Fundației „Gellu Naum” nr.3/2013, editura Herg Benet, București, 2013 p.79).

Am ales să fac această introducere cvasi-completă asupra unei reflexii dintr-una din multele ipostaze ale vieții poetului de geniu Gellu Naum, pe care îl omagiem azi la rubrica noastră, în luna în care se împlinesc 19 ani de la trecerea sa în Partea cealaltă.

Totodată, în acest an, s-au împlinit 105 ani de la nașterea marelui Poet.

Născut  pe 1 august 1915 la București, Gellu Naum a fost cel mai mic dintre cei șase copii ai lui Andrei și Mariei Naum: „Zoe-Olga (pe care poetul o pomenește în volumul de poeme Copacul-animal), Virginia (un fel de a doua mamă, care se ocupă de educația celor mai mici), Andrei, Maria Silvia (confidenta lui Gellu) și Eliana”. (Gellu Naum. O biografie în volumul Proză II, Gellu Naum, editura Polirom, Iași, 2012, p.3).

Poate primul punct cu însemnătate de amploare din viața lui Gellu Naum (în afara pierderii tatălui său, care moare în Primul Război Mondial, pe 18 august 1917 la Mărășești, pe când avea 42 de ani) este înființarea revistei Tânăra generație, în 1935, alături de Virgil Teodorescu. În același an îl întâlnește pe Victor Brauner, „care îi va deveni cel mai bun prieten” (cf. Gellu Naum. O biografie, op.cit, p.7). Despre momentul întâlnirii cu pictorul, cu prilejul vernisajului acestuia la Galeria Mozart, Gellu Naum declară: „Intrasem pe strada aia, unde era ziarul Universul, și era un afiș afară. Expusese Victor Brauner pictură. Nu știam ce este și am zis: Hai, să văd și eu”. De obicei nu intram, nu puteam să sufăr pictura românească deloc și nici cea din multe alte țări (…) îmi plăcea modernismul, atâta cât puteam să-l cunosc dintr-o revistă (…) ce a fost avangardă nu mi-a plăcut niciodată. Și atunci, acolo, am intrat și nu era nimeni. Era pustiu. Un singur om, într-un colț. Ca un suedez, așa, blond, foarte drăguț băiat (…) și m-a întrebat: Îți place? Extraordinar, am spus eu. Aveam 18 ani. Eu am rămas trăsnit când am văzut-o (n.b. expoziția), mai văzusem eu Picasso, nu știu ce, dar nu poți să-ți dai seama, când le vezi așa făcute și puse acolo. Și m-a zăpăcit complet. Mă uitam așa și el m-a întrebat: Cum e, îți place? Și eu i-am zis: Asta scriu eu. Asta vreau să scriu eu” (cf. op. cit., pp.7-8).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este composition-with-portrait-1935.jpglarge.jpg

Victor Brauner – Compoziție cu portret; sursa foto: WikiArt

Victor Brauner avea să participe cu trei calcuri la volumul de debut al poetului, Drumețul incendiar, apărut anul următor întâlnirii lor. Prietenia cu pictorul Victor Brauner devine atât de strânsă, încât în 1938, la îndemnul lui Brauner, Gellu Naum pleacă la Paris pentru a-și continua studiile la Sorbona. Acolo va pregăti un doctorat în filosofie pe tema Studiile lui Abélard (nefinalizat, însă).

Trei ani mai târziu se va constitui grupul suprarealist român. Din acest grup va face parte și Gellu Naum, alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun. „Va fi mai degrabă o inițiativă clandestină, cu aer conspirativ, căci vremurile sunt cum sunt – legionare – și, în afară de Naum și Teodorescu, toți ceilalți sunt evrei, cu interdicție de a se întâlni în grup” (op.cit, p.9).

După doi ani de la acest moment, la 1943, pe 1 ianuarie, o cunoaște pe Lygia Alexandrescu, cu care se va căsători în 1946.

Dar despre un om, cele mai interesante lucruri se cunosc prin prisma prietenilor săi, chiar dacă Gellu Naum nu era o persoană care să aibă o mulțime de prieteni, însă cei pe care îi accepta în prezența sa, spun despre acesta – „Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte „certitudini eruptive”. Să preţuiesc acel „misticism” pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic marcată de… suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune „necesar”) „să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă, în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind, astfel, strălucitoarea tăcere care se cuvine” („şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine”) – cf. Lovitura aceea între umeri și gît – Întîlniri cu Gellu Naum, Simona Popescu, Dan Stanciu (apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011), publicat pe https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum.

În 1967, după o lungă perioadă de depresie în care nu mai vrea să iasă din casă și nici să vorbească, Gellu Naum este vizitat de un student „care-și dorea mult să-l cunoască” (cf. Gellu Naum, O biografie, în op.cit, p.11), viitorul poet Sebastian Reichmann, care va deveni un alt apropiat al acestuia. În Athanor. Caietele Fundației Gellu Naum (p.83), Reichmann scrie despre Gellu Naum că „a fost și continuă să fie, pentru mine, contemporanul esențial și unic, care ne-a demonstrat câtorva, foarte puțini, în anii întâlnirii noastre, la sfârșitul anilor ’60, că era posibil, în ciuda fricii și a instinctului de conservare, să exiști ca un spirit liber în România ceaușistă, dar, în același timp, și cel care ne-a făcut să-i simțim în proximitatea noastră imediată, dincolo de distincțiile genurilor literare și de canoanele universitare, pe Heraclit, Pitagora și Hermes Trismegistul sau, preferându-l lui Jakob Böhme, pe Magistrul Eckhardt”.

Tot Reichmann declară: „Când l-am cunoscut, Gellu abia ieșise dintr-o lungă și gravă depresie. Doctorii îi interziseseră în mod categoric să continue munca de traducător, lucrând multe ore în șir, cum o făcuse până atunci, pentru a putea trăi o existență decentă alături de Lygia. Optase încă din primii ani ai regimului comunist pentru acest mod de viață, extrem de modest, de auster și de demn, spre deosebire de mulți dintre confrații de breaslă, gata să accepte orice compromis cu dictatura (…) Anii petrecuți în proximitatea cvasi-cotidiană a lui Gellu și a Lygiei Naum au fost atât de intenși pentru mine, încât pot spune că m-au încărcat cu toată încrederea de care aveam nevoie pentru drumul pe care îl alesesem pentru a trăi poezia ca mod de viață” (S. Reichmann, Acum și acolo (de Partea Cealaltă) cu Gellu Naum (Altundeva, ca și cum am fi ajuns) în Athanor… pp.84-85).

  Conform aceluiași Sebastian Reichmann, Gellu Naum nu accepta niciun adevăr ca pe un dat, „nici chiar acela al suprarealismului” (op.cit, p.86). Trecea totul prin „focul și jocul încercării”, cei din jur fiind martorii invenției treptate „ai unei adevărate metode experimentale”, căci, așa cum spune acesta în cele ce urmează, „încercările, invențiile, experimentele… toate aveau aparența și forța captivantă a jocului. A jocului și a jocurilor”.

Deși opera i-a fost tradusă în diferite limbi de circulație doar după 1990, până la momentul Revoluției din 1989, Gellu Naum reușește să publice în perioada comunistă câteva volume remarcabile printre care Copacul-animal (1971); Tatăl meu obosit (pohem)/1972, dar și singurul roman al său, Zenobia (1985), grație căruia i se decernează Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară. După ’90, activitatea sa literară continuă până la dispariția acestuia, pe 29 septembrie 2001. Câteva volume de menționat: Malul albastru (poeme; 1990), Fața și suprafața: urmat de Malul Albastru (poeme; 1994), Întrebătorul (volum care cuprinde proza scrisă de Gellu Naum de-a lungul vieții sale; 1996), Partea cealaltă/L’autre côté (culegere bilingvă de poeme; 1996), Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor (poeme; 1998); Ascet la baraca de tir (volum antologic de poeme; 2000).

Un alt poet și-un apropiat al lui Gellu Naum, Dan Stanciu, cultivă încă memoria Poetului și vorbește despre acesta cu fiecare ocazie. Așa am dat peste următoarele rânduri, publicate în Dilemateca, numărul citat anterior, via site-ul Dilema Veche.

„Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?”, mă întreabă cineva. Am încercat să deprind „cadrul retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe” (ca să mă folosesc de nişte versuri de-ale lui). Am descoperit că „lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea” devin „puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă, pe atît de greu de suportat”. cf. Lovitura aceea între umeri și gît – Întîlniri cu Gellu Naum, Simona Popescu, Dan Stanciu (apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011), publicat pe https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum.

Același Dan Stanciu spunea, în Athanor. Caietele fundației Gellu Naum, că un poet nu e doar poezia lui, e o lume. O redare a lumii și vieții acestuia e, așadar, un demers compromis din start, însă ne rămâne poezia. Și-ar fi păcat să nu ne amintim de Gellu Naum așa, poetizând.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este book.wzuaprjg9q-1000x600-1.jpg

foto: Coitidianul

surse și resurse:
Gellu Naum, Proză II, editura Polirom, Iași, 2012
Athanor. Caietele Fundației „Gellu Naum” nr.3/2013, editura Herg Benet, București, 2013
dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum.

Un răspuns la “Gellu Naum, o privire-gândire aruncată asupra unei vieți poetice”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: