André Breton – „Între câine și lup” (1/2)

(c) Adrian Grauenfels

Expresia noastră franceză pentru crepuscul, „între câine și lup”,
încărcată cu tot sentimentul de teroare care ne-a biruit când am auzit-o, pe când eram copii mici, descrie perfect limitele afective ale muncii realizate de Victor Brauner, cu puțin înainte de război. Cuvântul „limite” este, desigur, folosit aici în sensul său cel mai puțin restrictiv, deoarece regiunea în care Brauner era singurul explorator la acea vreme, s-a dezvăluit a fi o țară a nimănui, care se întinde departe, până unde văd ochii, din care, pentru pictor, este un joc de copil pentru a dezlănțui toate forțele spasmodice. Această lucrare în întregime augurală, mi se pare că a fost prefigurată climatologic, ca urmare a transformării în  spațiul mental a unuia dintre aceste substantive, unul în celălalt, prin cea mai echivocă linie de poezie în limba franceză:

                                              Ceața este rece. Căldura este cenușie

precum și prin ultima strofă a poemului din care este preluată linia de mai sus  (1 ).

Dar opera lui Brauner ar trebui de asemenea privită ca o consecință ineluctabilă a unei serii de preocupări, pe de o parte, preocupări periferice pe care suprarealismul le-a prețuit   întotdeauna, fiind capabil să confere posturii umane (care se mândrește cu poziția sa verticală), dar și de mersul ca la circ care, în general, este asociat cu vulgarul gen „slapstick”.

Astfel de preocupări au culminat cu romantismul german (Moritz, de exemplu, a afirmat că „există anumite obiecte materiale, a căror vedere ne oferă o perspectivă vagă, asupra întregii noastre vieți, și poate chiar a existenței noastre”) (2) și chiar dacă este imposibil să urmărești dezvoltarea lor, ele mărturisesc persistența lor din timpuri străvechi, până azi.

Fascinație, 1939 (Victor Brauner); sursa: WikiArt

Astfel de preocupări, îngrijorări și obsesii au fost transmise de magi, eretici, „inițiați” ai tuturor sectelor, mari rebeli, mari iubitori, precum și de toți poeții și artiștii demni de acest nume. Ei au însemnat cu sigla lor pe toți cei care se ridică împotriva unei lumi care  nu este pregătită să fie făcută de gata (ready made), atâta timp cât oamenii continuă să o înțeleagă, în general, ca o lume gânditoare care, chiar dacă nu este încă locuibilă, poate fi foarte ușor făcută astfel, și care între timp refuză să se supună inițial unei critici exhaustive, a tuturor aspectelor –  așa-numitului „consimțământ universal”. Nu am nicio ezitare să afirm că, în acest sens, opiniile mele derivă direct din cele ale lui Charles Fourier, care a declarat pentru prima dată în 1808, că și-a stabilit pentru sine o regulă de îndoială absolută (în ceea ce privește validitatea a ceea ce omul crede că a dobândit de-a lungul secolelor) și distanța absolută (în comparație cu tot ceea ce a fost învățat înaintea lui) .

Întreaga chestiune este incertă, expresia „totul imprevizibil” este luată în râs, derizoriul a fost tradus în limbajul picturii ca „totul este suspect”, arta din 1937 până în 1940 își lasă perdelele să cadă, suficient de îndepărtate ca să avem o privire spre opera lui Victor Brauner.

Nimic altceva decât peremptoriu: personajele dramei se dublează, dispar, apoi, de la sine, fără să lase vreun semn:

Nu a venit nimeni cu tine ? 

Nimeni în afară de părul meu. (3)

Kabiline în mișcare, 1934 (Victor Brauner); sursa: Pinterest

Pupila magnetică este singura stea  din această noapte. Apa și focul conspiră vertiginos în ochii verzi ai unei femei cu părul roșu.

Un dezmierdător înfricoșător de cârlige, scârțâind în jurul arabescului,
ne îndrumă către țările care trebuie să corespundă mental insulelor Sunda.

Spațiu psihologic, 1939 (Victor Brauner); sursa: Pinterest

Există un animal sălbatic în aer, el emană  goliciune, pur și simplu ieșind din viața mobilierului,  agitându-se isteric în jurul nostru: în propria noastră casă, aceste sclipiri de lanternă în junglă sunt ale lui,  cel care își arată strălucirea dinților.  Dacă ar fi numai asta! Dar aici respirabilul este încă pompat de globuri parazitare, un țesut semi-nebulos pe jumătate lacunar, care, după ce s-a format în „Kabiline in Movement” (1934), a început să spumege cu larve și să înflorească rapid. Spațiul se transformă într-un caracter suspect: între corpuri și obiecte, intervalele în sine sunt aranjate prost, pe când flori și ferestre au tendința de a se deschide singure.

Plecarea, 1938; sursa: Rețeaua Literară

___________________

(1). Victor Hugo : „Choses du soir.”

(2). Karl Philipp Moritz : Anton Reiser.

(3) –  Saint-Pol-Roux: „Doi șerpi”

fragment extras din volumul Andre Breton – Entre chien et loup. O culegere de eseuri și traduceri, Adrian Grauenfels, editura SAGA, 2019; Keren SAGA le Tarbut

VA URMA

Publicitate