Aparența

       (c) Anica Andrei-Fraschini

        Trăia singură de mulți ani. Avusese câte un prieten, așa, sporadic, pur și simplu pentru a-și mângâia și întreține iluzia că poate cuceri un bărbat. N-o interesase căsătoria, performanțele sportive au fost mult mai importante, pentru ea.

        În ultimii zece ani, se axase pe lucrul cu tineri cu dizabilități. Făcea schi, patinaj, atletism, gimnastică. Era greu, dar satisfacția de a ajuta o categorie defavorizată depășea oboseala pe care o resimțea uneori. Cutreierase multe țări, participând cu echipele antrenate, la olimpiadele speciale, dedicate tinerilor cu handicap. Poate că epuizarea ce o cuprindea se datora cel mai mult alergăturii pentru formalități și luptei pentru obținerea spațiilor și materialelor de antrenament, mijloacelor de transport, diverselor sponsorizări…

sursa: Giphy

         În sfârșit, ieșise la pensie pentru limită de vârstă. Se simțea derutată. Aproape că își impunea să frâneze avântul ce o cuprindea în fiecare dimineață, când dorea să pornească la treabă. Era năucă fără bătaia de cap, dar și fără copiii care îi umpluseră într-atât existența.

        Era departe de a fi un canon de frumusețe: slabă, numai fibră, fără sâni, cu părul rar, nici lung, nici scurt, strâns într-o codiță la ceafă, cu pavilioanele urechilor vizibil depărtate de cap… Nici măcar ochii nu exprimau mare lucru… Se îmbrăca aproape fără gust… Dar făcea câte un gest frumos, la fiecare mișcare, vorbea doar lucruri plăcute, cu o voce caldă, zâmbea sau râdea zglobiu, cu oamenii din jur, cunoscuți sau nu. Era gata în orice moment să ajute, să facă o faptă bună. Totul ieșea firesc, din ființa ei.

        Întâlnind-o într-un context sărbătoresc, am urmărit-o pentru că îi remarcasem unicitatea. Această femeie m-a făcut să mă întreb, încă o dată, ce rost are înfățișarea, aparența exterioară, în raport cu fondul interior. Suntem făcuți de Mama-Natură, construiți cu necesarul viețuirii, în configurații atât de diferite.

         Deschiderea acestei femei, bunătatea, sufletul ei pus pe tavă, în fața tuturor, îi ștergeau pur și simplu înfățișarea. Nu se mai vedea din ea decât minunăția interioară, cu care captiva și atrăgea ca un magnet, cercuri de semeni dispuși să discute cu ea, orice. E adevărat că eu am analizat-o și ca aparență, însă doar pentru a o slăvi. Ce om frumos!

publicat inițial în revista „AC” nr.10/2020

 

Publicitate