„Sindromul Stavroghin”, recenzia-interviu a unui roman istoric de actualitate

Sindromul Stavroghin” este cel de-al doilea roman și cea mai recentă carte de literatură a scriitoarei Alina Pavelescu.

Apărut la editura Humanitas în anul 2019, curajosul volum, prin tematica abordată, dar și prin construcția complexă, redă o frescă a societății românești actuale și a principalelor linii directoare care au marcat unele tare ale societății din ziua de azi având la bază un personaj aparent cuminte și inofensiv, menit să redea adevăratul subiect al cărții – banalitatea răului, formulă faimoasă de redare a naturii răului totalitar, apărută prima dată la Hanna Arendt.

Citind volumul, mânat de curiozitatea resorturilor din spatele ideii și viziunii unui istoric de profesie care scrie literatură, ba chiar un roman de sorginte istorică, precum doamna Alina Pavelescu, am purces spre intervievarea scriitoarei, care ne-a dezvăluit câteva aspecte interesante atât despre carte, cât și despre culisele scrierii acesteia.

Septimiu Făcăleanu, fost milițian, gardian al penitenciarului din S., orașul de provincie pe care-l rezidează în realitatea romanului, este, la prima vedere, încă un pensionar obișnuit din peisajul românesc actual. Scriitor veleitar, îndoit de reîntâlnirea cu Dumnezeu, pe care o pierduse într-un moment cheie al biografiei sale, undeva în pragul maturității, domnul Făcăleanu își dă voie să trăiască, la debutul acțiunii, acel moment de „și totuși” din ultimele rânduri ale biografiei unui om.

O ultimă haltă acordată sieși după un parcurs biografic sinuos și  mai mereu ezitant.

După cum ne-a mărturisit și autoarea în interviu, ideea din spatele scrierii romanului „Sindromul Stavroghin” i-a apărut în anul 2011, pe când viziona un reportaj la televizor despre cazul unui fost milițian care se pocăia pentru abuzurile lui. „Și mi s-a părut un personaj curios, fiindcă, dincolo de cuvintele care îi exprimau părerea de rău, dincolo de faptele pe care le mărturisea, am citit mult orgoliu în pocăința lui. N-am putut să înțeleg atunci cum e cu putință să existe un orgoliu al pocăinței. Am simțit nevoia să îmi explic cumva acest curios mecanism psihologic. Eu nu am mai întâlnit un alt caz asemănător și sper să nici nu apară. Până la urmă, e vorba de impostură. O impostură grotescă, fiindcă amestecă crimele reale cu cele fals atribuite și pocăința cu orgoliul. Dacă mă întrebați pe mine, orice pocăință ar trebui să fie autentică. Altfel, nu cred că poți vorbi de pocăință. Da, și a torționarului ar putea fi autentică. Presupun că îți poți da seama că e autentică dacă o vezi că se manifestă discret, ca o trăire intimă, nu ca un spectacol și dacă e evident că îl pune la o grea încercare interioară pe torționarul pocăit. Cum am mai zis, nu prea văd cum te poți pocăi cu zâmbetul pe buze sau bătându-te cu pumnul în piept.”

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 978-973-50-6382-5.jpg

foto: Humanitas

„Asta era adevărata sa pedeapsă: că între dificultatea vieții și indiferența ei, nu putea hotărî ce s-ar fi cuvenit să aleagă” (p.12).

Curtat de domnul Eugen, șeful redacției gazetei din S., „Fereastra democrației”, cu scopul de a aduce la lumină un subiect fierbinte cu care să dea lovitura pe piață, domnul Făcăleanu, erijat acum în torționar comunist, nu ezită să-și arate presupusele remușcări, adevărate stigmate în ochii cititorilor foii de provincie. Și îi iese de minune, mințind cu nonșalanță, interviu după interviu, cuvânt cu cuvânt, toate sorbite de reportofonul docilei Adelina, o jurnalistă tânără a gazetei domnului Eugen, misoginul și tiranicul ei șef față de care fata ar fi dispusă la aproape orice sacrificiu.

În virtutea exercițiului democratic și capitalist, concurența reprezintă, poate, seva vitală cu care se ung și întrețin cel mai bine rotițele acestui angrenaj încă neelucidat complet într-o societate peste care s-a azvârlit o jumătate de secol de comunism. În acest punct intră în scenă o altă calitate a romanului doamnei Pavelescu, redarea acurată a trendului lustrațiilor publice la televiziunile din ogradă. „Și totuși”, văzuți în fața acestei provocări deloc de neglijat, protagoniștii noștri decid să facă pasul următor – să-și vadă povestea tapetată pe sticlă. În acest moment, blândul Septimiu Făcăleanu trăiește un moment de cotitură, „fiindcă nu ura îl face pe om dușmanul omului, ci indiferența” (p.39), văzându-se-n fața „victimei” sale, fostul pușcăriaș Fane Burtă și asumându-și oprobiul spectatorilor care sorb fiecare moment al acestei reîntâlniri bine regizate și exploatate la televiziunea domnului Miron, mogul al orașului nostru de provincie.

În fond, chestiunea e simplă. Peștele mare înghite pe cel mic, una din regulile cinice, și, poate, cea mai fidelă imagine a ceea ce înseamnă capitalism și supraviețuire pe asfaltul încins al junglei cu iz de meritocrație, democrație sau altei forme de „-crație”.

Dar, de fapt cine este domnul Septimiu Făcăleanu? Un monstru? Nici vorbă, după cum spuneam, omul este bine înfofolit în haina banalității și poartă semnalmente asemănătoare cu foarte mulți dintre cei din jur. Răul nu are aspect hidos decât într-o estetică naivă a reprezentării sale. Și-atunci, să fie domnul Septimiu un profitor? Un personaj negativ? Nici, nici, personajul negativ al cărții, la fel ca în viață, stă ascuns la penumbra faptelor și alegerilor altora, trăgând sforile unui întreg sistem de negație, eternul păpușar. Nu în ultimul rând, ce ne spune asocierea dintre Septimiu Făcăleanu și personajul dostoievskian Stavroghin? La această întrebare, aflăm răspunsul chiar de la autoare – „Asocierea mi s-a impus de când am văzut personajul real și am încercat să mi-l explic. A fost primul lucru care mi-a venit în minte: Stavroghin, personajul dostoievskian care are conștiința împărțită între răul care îl domină și binele pe care e în stare să îl recunoască, dar nu și să îl facă. Și care se sinucide, în cele din urmă, de frica acelei Golgote care ar trebui să fie pocăința autentică”.

Stavroghin prin construcție, măcinat de propria luptă interioară și de amintirile retrăite în acest tur de forță al regretelor, Făcăleanu devine cu brio victima perfectă. Comută, așadar, pe nesimțite, din ipostaza de torționar, rezultat al delirului său, înspre cea de victimă, oferindu-se jertfă propriei sale vieți, de fapt. Orb până și-n fața spectacolului necesar al conștiinței, dat în al doisprezecelea ceas al cărții de către Adelina în studioul televiziunii care, așa cum spune și ea, vinde confirmări atât călăilor, cât și victimelor, ambii uniți prin același laț – orgoliul.

Domnul Septimiu este măreț printr-un singur lucru, prin magnitudinea naivității sale, pe care acesta nici nu o bănuiește, apanaj clar al certitudinii unui adevărat condeier, care reușește să sucombe, clișeu după clișeu, tot ce se crede mai abitir despre lumea din jur. Că aceasta e împărțită în alb și negru. Dimpotrivă, iată cum domnul Făcăleanu, personaj crescut în nuanțe de gri, vine să contrazică un crez născut odată cu Biblia.

Pe final, ca cititor, mă întrebam dacă există posibilitatea ca un personaj ca Adelina, adevăratul erou al cărții, să existe în realitatea zilelor noastre. Iar dacă ea ar exista și ar reuși să demistifice măcar o parte din mecanismele societății noastre, am crede-o? Sau, măcar, am asculta-o?  Doamna Alina Pavelescu consideră că E nevoie, în primul rând, de mult curaj în viața reală ca să trăiești după principiile tale. Foarte puțini oameni îl au până la capăt și, cel mai adesea, acei oameni sunt considerați puțin nebuni, ori chiar nebuni de-a binelea, depinde cât de inflexibili se arată în principiile lor. Omul e făcut din dubii, nu poți fi tot timpul stăpânul unor certitudini inflexibile. Dar ar trebui să existe în viața fiecăruia un punct dincolo de care simți că orice concesie devine inacceptabilă, că nu mai poți trăi în pace cu tine dacă o faci. Asta i se întâmplă de fapt Adelinei – care nu e o inflexibilă, dar e încă o inocentă  – și asta ni se întâmplă fiecăruia dintre noi măcar o dată în viață. Asta dacă nu suntem stricați chiar până în măduvă. Cred că lumea are nevoie de noi nu chiar de tot stricați”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 72092267_10219605930040544_1555230515697549312_o.jpg

foto: Facebook

De profesie istoric și arhivist, Alina Pavelescu este autoarea mai multor publicații și studii dedicate cercetării istoriei comunismului românesc. Printre acestea: Le Parti Communiste Roumain et la reconfiguration du champ culturel (1944 – 1965), în „Studii si Materiale de Istorie Contemporană”, Serie Nouă, vol. III, 2004; Succesiunea lui Gheorghiu-Dej: tehnicile de transfer al puterii, în „Arhivele Totalitarismului”, an XII, No. 42-43 (1-2)/2004; L’arrivée au pouvoir de Ceauşescu et le renouvellement des élites dans le Parti communiste roumain (1965-1969), în Nicolas Bauquet, François Bocholier (eds.), „Le communisme et les élites en Europe Centrale”, Paris, Presses Universitaires de France, 2006; Politică, memorie, istorie: istoriografia comunismului românesc după 1989, în „Revista istorică”, Serie Nouă, vol. XVII, 2006; Reconcilierea post-totalitară cu trecutul pe tărâmul istoriei publice – relația dintre arhiviști și istorici în România, în Sergiu Musteață, igor Cașu, eds., „Fără termen de prescriție. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa”, Chișinău, Editura CARTIER, 2011.

 

articol apărut în revista Brukenthalia. Acta Musei– XV.5 – Brukenthalia Nr. 10 

 

sursa: brukenthalmuseum.ro

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: