Scurte considerații asupra conceptului zămislit de filosoful Constantin Noica – Operatorul „S”. Pastilă de filosofie.

În studiul său, „Hermeneutica literară românească” (editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994), Ovidiu Ghidirmic se apleacă asupra unui concept extrem de interesant, tratat în trecut de Constantin Noica și denumit Operatorul S. Mai exact, acesta consideră că  particula ”s”, așezată înaintea unor cuvinte de sine stătătoare funcționează ca un soi de operator. „Operatorul nostru de smintire”, în viziunea filosofului.

Bunăoară, este suficient să așezăm un ”s” pus în fața minții, „ca mintea să se transforme în contrariul ei, în smintire. Iar aceasta este doar una dintre ”isprăvile” operatorului ”s”. Constantin Noica merge mai departe și ne arată ce se întâmplă atunci când  spui batere; „dar dacă pui un s, cuvântul și-a ieșit din țâțâni și a devenit sbatere (n.b. formă învechită).

sursa: RFI

 Fascinați privim și spre cuvântul „pulbere”, care ne evocă stratul așezat peste ceva, o suprafață, „dar dacă pui un s, îl spulberi în toate colțurile”, aproape în același mod în care iei întregul din fâșie cu ajutorul unui s și o sfâșii, „o smintești de-a binelea”. Și la fel, „curgerea se risipește în scurgere; torsul, de la întoarcere, se deșuchează în stoarcere, cufundarea cea sigură în scufundare, clipesc se risipește în sclipesc”, iar exemplele pot merge mai departe. Pe același calapod, lăsând „s”-ul deoparte și uzitând de fratele său cu câteva litere mai mari, „z”-ul,  ce zăpăcește văpaia în omul zvăpăiat, vânturatul în zvânturat, volbura, vârtejul, vârcolul se chinuie în zvârcolesc” pentru ca, reîntorși la timp la „s”, să-l observăm, tot ispravnic, în fața unui pântec, ce „se curmă în spântecare, la fel ca mulsul prin smulgere”.

Să ne smulgem din această serie de schimburi, schimbări și preschimbări un moment, nu fără a observa ce frumoasă ispravă a făcut operatorul ”s” din corn, „dulcele corn al lui Eminescu; a suna din corn a devenit sun din corn ca să sperii vânatul, scornesc; și de la a scorni vânatul, limba a trecut la atâtea alte feluri de a scorni, în rău și în bine”. Pe același palier întâlnim una dintre emblemele românului, buciumul, căruia, aplicându-i mult năstrușnicul nostru operator, „a făcut zbucium, care la început însemna simpla sminteală a buciumului, faptul de a buciuma prea tare, spre a sfârși în zbuciumatul sufletelor”.

Fără doar și poate, particula „s” este, așadar, un veritabil operator de smintire, cum îl numea Constantin Noica. Nu degeaba, Ovidiu Ghinoiu venea, pe finalul popasului ce găzduiește Operatorul „S”, în volumul său, cu următoarea completare – „Ca în logica matematică, unde un operator își exercită virtutea asupra unui conținut simbolic, limba și-a făcut, fără prea multă teorie, un subtil operator pe care să-l aplice la un conținut simbolic.”

publicat inițial în AC 11/2020