Citatul de duminică (49): Bufonul

Tremura, deşi o înveliseră în blănuri. Chiar şi bătrâna ei doică fusese chemată şi venise, biata, că de-abia mai mergea. Dar avea nevoie de ea, avea nevoie să se simtă apărată de oamenii care o iubeau sincer. Alaiul ei de doamne nu avea ce căuta acolo. Doar una dintre ele, Dorothea, o ţinea strâns în braţe, repetându-i, din când în când, să se liniştească.

— Chemaţi-l pe Bufon! spuse doica cu glasul stins. Cu toţii se întoarseră uimiţi spre ea. Pentru câteva clipe, chiar şi Regina se opri din tremurat. Apoi reuşi să îngaime „Da, chemaţi-l.”

Cineva ieşi val-vârtej din apartamentul Reginei şi, în foarte scurt timp, se întoarse cu Bufonul. Trezit din somn, de-abia apucase să-şi tragă nişte pantaloni pe el, pe sub cămaşa de noapte. Aşa, în haine normale, Regina nu-l recunoscu. De-abia când se apropie de patul ei şi îi vorbi, îşi dădu seama că era el.

— Plecăciunile mele somnatice să fie majestăţii voastre calde urări! Cu ce vă pot fi de folos în noaptea-ntunecată?

— A avut un vis cumplit şi s-a trezit îngheţată bocnă, până la gât. Şi tremură-ncontinuu de atunci, îi spuse Dorothea.

— Deci nu e spaima ce vă tremură, ci visul! Ei bine, visul trebuie c-a fost mai clar decât lumina lunii pline. Aşa că visul trebuie rostit. Rostirea-l scoate în afara gurii şi, gata, îl vom fi ticluit. Spune-mi Regină, dară, cu începutul, acest vis.

Regina trase mai mult aer în piept, pasămite ca să poată vorbi.

— Se făcea că eram prizonieră într-o casă. Nu eram legată într-un loc, nu existau gratii, dar nu puteam ieşi de-acolo, deşi un singur gardian mă păzea. Casa asta părea când doar o casă simplă, când un castel. Se mărea sau se micşora pe măsură ce mergeam dintr-o cameră în alta. Paznicul meu era un bărbat pe care îl iubisem mult, un bărbat care, însă, mă trădase. Şi mă dăduse în mâna celor care conduceau lumea. Aşa ştiam în vis. Eu nu-l mai puteam iubi, dar el, din când în când, tot încerca să se apropie de mine. Îl respingeam cu dispreţ şi chiar cu furie. Ştiam că îl iubisem tare mult, tocmai de-aceea şi furia mea era atât de mare. Nu-l puteam ierta nicicum. El nu insista, dar nici nu renunţa. La un moment dat, m-am dus să mă întind în pat şi el a venit după mine. Stătea la marginea patului când, deodată s-a auzit un zgomot mare. Poarta grea din fier se deschidea. Atunci, bărbatul s-a schimbat la faţă şi, foarte speriat, mi-a spus: „Ascunde-te! Repede! Ascunde-te! Până când aflu de ce-au venit aici. E foarte grav dac-au venit ei aşa, fără s-anunţe!”. Eu n-am ascultat de el, am sărit din pat şi-am alergat înspre locul de unde se auzeau deja voci, în timp ce el îmi mai spunea încă, „nu, nu face asta! Nu-nţelegi, proasto, că eu te iubesc şi vreau să te apăr?”. În clipa aceea însă, nu voiam decât să văd cine erau aceşti oameni care mă ţineau pe mine închisă acolo. Am ajuns în faţa intrării şi am dat nas în nas cu un domn, îmbrăcat frumos, în haine de culoare mov, care s-a uitat drept în ochii mei pentru câteva clipe, apoi m-a ocolit şi s-a-ndreptat spre un coridor aflat în spatele meu. Apoi au mai intrat câţiva, dar nu toţi aceşti domni mă vedeau. Unii parcă treceau pe lângă mine fără să mă vadă. Încă vreo doi sau trei asemenea domni s-au oprit şi m-au privit. Îi deranjam că îi vedeam, că le stăteam în faţă, erau supăraţi, îngrijoraţi, era ca şi cum numai eu în calea lor nu le mai trebuia. Multă altă lume a început a intra: doamne îmbrăcate ca de bal, copii de asemenea, şi cu toţii se-ndreptau spre cealaltă parte, unde se deschisese o mare sală de bal. Dar niciunul dintre cei care se duceau într-acolo nu mă vedea. Atunci mi-am zis că trebuie să mă duc pe coridorul unde dispăruseră domnii care mă priviseră în ochi. Însă, coridorul dispăruse. Rămăsese doar o firidă mărginită de zidul gros. Surprinsă peste poate, am întors privirea înspre uriaşa sală unde se adunaseră foarte mulţi. Oamenii dansau, petreceau, erau foarte veseli. Privirea mea s-a înălţat şi am văzut ceva ce m-a înspăimântat: deasupra lor, suspendată în aer, era o cruce imensă ce părea din aur. Pe ea era răstignită o femeie în haine albe, o femeie care se zbătea din când în când, deşi am înţeles că nu prea mai avea multă viaţă în ea. Femeia părea cam de vreo 35 de ani, avea părul lung, aproape blond, dar faţa nu i-am văzut-o. Şi brusc, am simţit că acea femeie eram chiar eu, sau că urma să mi se-ntâmple şi mie la fel atunci când ea va muri. De-aceea mă ţineau închisă.

Atât de mare a fost spaima,încât m-am trezit. Tot corpul meu era îngheţat până la gât, aproape nu mă mai puteam mişca. Cu greu mi-am ridicat mâna şi-am început a-mi fricţiona umărul stâng, braţul, apoi şi restul corpului. Tot atunci a început şi tremuratul şi, chiar dacă, la un moment dat, m-am liniştit, şi-am readormit, dar visul a continuat. Se făcea că un cutremur foarte, foarte mare distrusese lumea. Eram afară, pe un câmp plin de dărâmături, ştiam că peste tot Pământul se întâmplase acelaşi lucru. În stânga mea era un fel de cimitir. Foarte, foarte puţini oameni se vedeau acolo, în cimitir, aprinzând lumânări într-un fel de altare construite special pentru asta. Erau în cimitir tot felul de morminte, din toate neamurile, din toate credinţele. Şi foarte puţini supravieţuitori, copleşiţi de tristeţe, care aprindeau lumânări. Lumea, aşa cum o ştiam, se sfârşise.Totul era o ruină.Nimic nu mai era în picioare, în afară de monumentele funerare pe care le vedeam în stânga mea. Şi iar m-am trezit tulburată de vis. Dar n-am mai tremurat atât de tare. Ştiam că se-ntâmplase un sacrificiu îngrozitor, înţelegeam că întâlnirea din casa aceea ciudată avea legătură cu distrugerea aceasta şi că puterea vieţii paşnice şi-a frumuseţii erau în corpul de femeie pe care-l văzusem atârnat pe cruce. Am ştiut că cele două vise aveau legătură, şi că lumea noastră va suferi.

— Mă iertaţi că vă-ntrerup. Aţi avut deci două vise separate, adică v-aţi trezit între ele, asta înseamnă că după o zi şi-o noapte va fi un cutremur mare chiar acolo unde este ţinută lumina vieţii, în Muntele Ferecat. Şi-atunci, într-adevăr, lumea noastră va suferi. Chiar dacă e tare departe de noi, dar dacă cineva rău a reuşit să pătrundă în Muntele Ferecat, atunci sfârşitul va veni negreşit.

Vocea Bufonului era foarte gravă şi încărcată de tristeţe. Nici nu-i cunoşteau această voce. Nu-l văzuseră niciodată aşa, trist. Nu-i auziseră vreodată acest glas. Parcă era alt om. Ca şi cum le-ar fi auzit gândurile, Bufonul vorbi din nou aşa cum îl ştiau.

— Iertaţi-mă, vă rog! V-am întrerupt, dar iată că şi Măria Voastră v-aţi întrerupt din tremurat! V-am spus că trebuie rostit, şi astfel vindecat. Dar îndrăznesc a vă-ntreba dacă aţi mai avut şi alte vise mai ciudate-aşa, vise de noapte ori de zi…

— Da, am avut. Am mai avut un vis în care vedeam că două lucruri mari şi grele veneau din cer. Le vedeam cum pluteau prin cer, unul lângă altul, unul puţin mai în faţă, celălalt cam pe la jumătatea primului. Şi ştiam că erau ca din fier, dar aveau şi foc. Şi focul acela urma să lovească pământul, cel puţin din trupul primului lucru urma să iasă foc. Ştiam asta. Apoi am văzut la graniţă o mare ca de fier, o mare gri formată din mulţi, mulţi oşteni care erau pregătiţi, gata să intre în regatul nostru. Erau unul lângă altul, erau atât de mulţi, cum numai marea se arată. Şi-o voce mi-a rostit în vis: „Pregăteşte-te! Urmează.” Şi era toamnă şi Regele nu era aici. Ştiam că nu aveam cum să opresc nimic. Veneau din cer, veneau şi de pe Pământ aceste mari ameninţări. Dar nu ştiam nici cum să mă pregătesc, nici dacă pot schimba ceva. M-am trezit şi m-am rugat, mult,mult… Şi n-am vrut să spun nimănui acest vis, dar acum, dacă m-ai întrebat, iată, l-am spus. Poate m-am vindecat şi de el, ce zici?

— Zic că Regina noastră este o frumoasă! Frumoasă floare, înţeleaptă tare! Cuvine-se să ne plecăm, petalele-i să parfumăm cu levănţică şi cu busuioc, şi-un strop de mir, să-i fie de noroc!

— Bufonule, nu râde-acum. Mai bine spune-mi de ce-mi vin asemenea vise?

— Cum, nu ştii tu? Nu-i oare înţelepciunea ta deplină? Doar eşti Regină! Fără de rege, da! De-aceea, chiar de-acum eu îţi voi fi tulpină. Şi tălpile-ţi voi gâdila cu pălăria mea…

Oh, vai! În graba mare, uitat-am pălăria care-mi dă puteri să mă prefac în orice vreau, chiar şi-ntr-un sac. Un ban să dai, Regina mea, că-i musai! Pentru muza mea. Nu pentru mine, nevrednicul oştean, lăsat la vatră că-i prea prostovan. Cu plecăciuni te-ntreb: ţi-e bine?

Felul în care-şi cântase cuvintele fusese suficient s-o amuze pe Regina care uitase şi de tremurat, ba chiar se încălzise atât cât să împingă blănurile de pe ea. Îi zâmbi Bufonului şi-i făcu semn Dorotheei să-i dea un ban.

— Dar, înainte de-a pleca, aş vrea să-mi spui mai multe despre Muntele Ferecat. Cât de departe e de noi? Şi cum adică lumina vieţii e ferecată acolo, într-un munte?

— Ei, pentru asta n-are Măria Ta suficienţi gologani! Aşa cum astă noapte prea multe ore nu mai are. Vom mai vorbi noi poate mâine-n soare, că peste noapte vorbele-s altfel. Şi tremură şi umbrele-n castel. Rămâi cu fruntea ta senină, nu te uita la lună că e plină şi dormi în pace, zâna noastră bună!

— Dar să mai vii!

— Ci cheamă-mă, şi-aici voi fi!

Bufonul îşi făcu plecăciunea apoi ieşi din camera Reginei în care intrase acum, pentru prima oară. Nici nu apucase să vadă prea multe în încăperea tainică a Reginei, nu avusese timp pentru o astfel de privire. Cu mersul apăsat şi totuşi repejor, se-ntoarse în camera lui şi începu a hohoti de-un plâns cum nimeni nu l-ar fi bănuit a fi în stare. Din plâns, dădu în tremurat. Dar nicio doică nu-i bătu la uşă. Aici povestea s-a-ncheiat!

(fragment din volumul Povestiri de pe Pământ, Daniela Marin, editura Cartea Daath, București, 2015)

foto: Cartea Daath
Publicitate

2 răspunsuri la “Citatul de duminică (49): Bufonul”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: