Poemul de duminică (18): „Calul”

Calul crescuse în grădina mea

Iarna era mai greu

trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor

de atingerea îngheţată a soarelui

şi era frig printre mărăcinii uscaţi

noaptea crăpau ţevile de la porţi

şi coama lui foşnea ca trestiile uscate

Primăvara apele noastre veneau tulburi

sânii se clătinau pe sub bluze

el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane

Ştii – îmi spunea el – când stau nemişcat

când cresc nemişcat în grădina ta

în jurul meu sunt atâtea urme

atâtea poduri peste apele noastre tulburi

Ar trebui să-mi împrumuţi puşca

pentru o noapte

Vorbea despre galopul lui lăuntric

despre galopul lui împietrit

Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele

cu barza nocturnă

care dădea târcoale chemându-mă să dorm

în oul ei

Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor

fertila ocrotire a nisipului

şi când călcam pe lut cu talpa goală

simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi

Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie

spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre

neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte

şi se uitau la cal

dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea

iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi

Apoi creşteau daliile mari şi grele

ca nişte oglinzi de aramă

şi câte un copac obosit se culca în iarbă

autor: Gellu Naum

sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: