Zborul frânt al unui destin [In memoriam Pavel Dan] (I)

(c) STelu Pop & Diana Elena Bănete

publicat inițial în revista „AC” nr.12

Pavel Dan s-a născut la 3 septembrie 1907 în satul Clapa, comuna Tritenii de Jos, județul Cluj, a fost un scriitor român, reprezentant al transilvanismului literar. Născut într-o familie de ţărani săraci (Simion şi Maria). A fost elev al „Liceului Regele Ferdinand” din Turda (azi „Colegiul Național Mihai Viteazul”), este membru fondator și președinte al colectivului de redacție al revistei liceului, „Fire de tort„, din Turda. Aici debutează cu un comentariu la poemul „Ideal” de George Coșbuc. Semnează la început cu „Paul”.

Scurtă cronologie

1927 -Susține și ia bacalaureatul la liceul basarabean din Ismail. Se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Cluj, specialitatea principală limba română, secundar latina. Frecventează cenaclul profesorului său, Victor Papilian.

A scris de timpuriu, tratând subiecte inspirate din viața aspră a țăranului român transilvan. Este un prozator înzestrat cu talent literar.

1930 -Debutează în revista „Darul vremii”, cu o recenzie la „Note și impresii” de Garabet Ibrăileanu.

Apare nuvela „Ursita” în revista „Darul vremii”.

1931 – 1933 -Este bibliotecar și pedagog la Liceul din Turda.

Este suplinitor de latină și greacă la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj.

Se reînscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, secția latină și greacă.

Apare în „Gând românesc”, prima parte din nuvela „Poveste țărănească”, redenumită ulterior „Urcan Bătrânul”.

Apar în publicația „Abecedar” nuvelele: „Bătrânețe”, „Noaptea”, „Banii”, „Necazuri”, „Carja”, „Jufa”.

Tot în „Abecedar” apare articolul „Ciclul lui Pintea Viteazul”.

În publicația „Unirea poporului” apar articolele „Să ținem sărbătorile naționale”, „La vremile noastre greu o ducem”, „Ca să învățam din pilda rea a altora”.

1934 – se căsătorește cu Georgina Giurgiu, fiică de preot, iar în 1936 se naște unicul copil, Sergiu Pavel Dan, viitor scriitor și editor al operei tatălui său.

Publică în revista „Blajul” două nuvele: „Îl duc pe popa” și „La închisoare”; în revista „Gând românesc”, nuvela „Zbor de la cuib” și a doua parte din nuvela „Poveste țărănească”;  în revista „Abecedar”, nuvelele:  „Precub” și „Tuia”; în revista „Gândirea”, proza „Priveghiul”; în revista „Pagini literare”, nuvelele: „Vedenii din copilărie”, „Drumul spre casă”.

Se îmbolnăvește de cancer și este spitalizat la o clinică din Cluj. Pe patul clinicii din Cluj, scrie nuvela „Iobagii”, care obține premiul I la concursul literar organizat de ziarul clujean „România Nouă”.

În 1935, este operat de cancer la Colţea.

 1935 -1936 -Apare articolul „Motivul Lenore în poezia populară ardeleană”, în revista „Blajul”.

Câștigă concursul literar al ziarului „România nouă” din Cluj, cu nuvela „Iobagii”.

Este ales în conducerea Societății Scriitorilor Români din Ardeal.

I se publică în revista „Gând românesc”, nuvelele: „Copil schimbat”, „Înmormîntarea lui Urcan Bătrânul”.

Apare în revista „Blajul” nuvela „Întâlnire”.

Pleacă la Viena, însă boala se agravează. Revine în țară și moare la clinica Sturdza din Cluj, la data de 2 august 1937, la vârsta de numai 30 ani.

1938 – După decesul său, i se publică colecția de nuvele în volumul „Urcan Bătrânul”. Volumul va apărea la Editura Fundaţiei Regale. Este primul lui volum de nuvele şi povestiri.

Romanele adolescenţei au fost: „Mizerie” şi „Logodnica”, dar nu s-au finalizat, și nici romanul „Ospăţul diavolului”, deși își dorise cu ardoare.

„Scrisă în 1933, cu titlul iniţial “Poveste ţărănească”, nuvela „Urcan bătrânul” va face parte dintr-o suită în care neamul Urcanilor este urmărit în diverse ipostaze, inclusiv înmormântarea bătrânului. Unul dintre cei mai puternici prozatori ardeleni, plasat în continuarea lui Ion Slavici, a lui Liviu Rebreanu, din aceeaşi generaţie cu mai norocosul Ion Agârbiceanu (care va rosti necrologul celui prea repede răpit literaturii noastre), Pavel Dan se individualizează printr-o abordare de mare originalitate, în care realitatea este continuată în supranatural, trecerea de la scenele comune de viaţă la vis, la fantastic, la atmosfera de basm-baladă-descântec se face cu ingeniozitate, iar stilul autorului, îmbinare unică a unui limbaj ardelenesc bine marcat, de precizie a detaliului şi de lirism, de amănunt şi invenţie, sunt dovada unei înzestrări excepţionale; o foarte puternică promisiune şi un gol nemaiacoperit de urmaşi. Ce-i drept şi de remarcat, toţi exegeţii de anvergură aparţinând Ardealului i-au acordat o atenţie specială, au editat opera, au prefaţat-o, au scris monografii, asigurându-i o pe deplin meritată postumitate”. (1)





Coperta cărții „Le Père Urcan” (Urcan bătrânul) tradusă de Eugen Ionescu în limba franceză (Marsilia, 1945)

Cînd Ludovica ajunse în culmea dealului cu poala plină de fasole, strînsă de peste răzoare, din pămînturile vecine, se opri să răsufle. Îi bătea inima nu atît din pricina suișului ori a poverii — căci era femeie voinică — cît de teama să nu o prindă paznicii cîmpului, cu șorțul plin, în cucuruzii altora. Toată vremea cît culesese fasolea vecinilor i se păruse că aude vorbe, pași de oameni care o pîndesc și stau să o prindă. Dar parcă poți deosebi vorba în freamătul pănușilor uscate?

Și, Doamne ferește s-o fi prins; hapsîni și răi cum sunt oamenii, ar fi dus-o la primărie și ar fi făcut-o de rîsul satelor.

Dar acum putea să se odihnească liniștită; pămînturile dijmuite erau departe și, chiar de s-ar fi întîlnit cu paznicii, nu puteau ști din ce delniță vine.

Da’ parcă ei nu fură destul, dă-i în minune să-i coacă” își zise ea, ștergîndu-și fruntea de sudori.

Șezînd pe un mușuroi înțelenit, în mijlocul imașului, cu năframa neagră dată puțin pe ceafă, de i se vedea părul brumat, cu chipul osos înnegrit de soare și zbîrcit, pe fondul albastru al cerului, femeia părea o pasăre mare de pradă, gata să-și ia zborul. Cu mîna streașină la ochi, se uita departe, spre casa al cărei acoperiș de țiglă roșie era ca o uriașă floare de mac în mijlocul lanurilor de porumb.

Se mutaseră în cîmp, pe „moșia” lor, cum le plăcea să spună, abia de cîțiva ani. Căci aici „nu trebuie să le dai la toate de mîncare din mînă”: vita îmbucă o gură de iarbă de pe orice răzor, porcul scurmă rădăcini și mai apucă la un cucuruz, bostan ori cartof; nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul și se îngrașă. Pămîntul e atît de întins și de gras, încît săul lui îi rămîne pe degetele celui care îl scormonește mai mult, e mai aproape de el. Cît au stat în sat, abia puteau ține două vaci rele, și astea cu mare trudă; bucatele le erau numai pleavă și golgotine; nu o dată au fost siliți să cumpere primăvara, ca să aibă ce semăna. Și uite, acum jirezile de grîu li-s mari cît dealurile, și șase boi ca șase flori scot carul din ograda lor.

O dată cu numărul boilor din poiată și turma din ocol, le crescuse și vaza în sat, unde nu se mai ia nimeni după faima neamului, ci fiecare atîta cîntărește cîtă avere are. Dacă pînă ieri-alaltăieri mai spuneau unii că Urcăneștii nu-s gazde de rangul întîi, acum, de cînd feciorul lor, Valer, s-a întors din cătane, de la Kadetschule — vorba era a lui Simion — și s-a însurat cu Ana lui Triloiu, bocotanul Tritiului, n-ar mai fi cutezat să facă gură niciunul.

Iar ei făceau tot ce le sta în putință ca să-și sporească pămîntul cîștigat cu atîta trudă. Cînd și-au cumpărat clopote pe boi, au dus cîteva care de fîn unui om sărac, numai ca să aibă prilejul să le poarte de-a lungul satului și să vadă oamenii că ei au clopote și cănaci pe boi. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii, mărginenești, așa cum în sat aveau numai cuscrii lor.

La biserică, Simion, bărbatul Ludovichii și gazda casei — căci bătrînii lăsaseră de mult cîrma și trăiau într-o căsuță mică, lîngă poartă — trecea tot mai înainte, pînă cînd ajunse în frunte, unde, scoțîndu-și burta înainte, se uita la cei mai săraci decît el, parcă zicîndu-le: „Uitați-vă la mine, cine mi-s eu, cîți boi am!”. Tușea din gît cînd era liniștea mai mare în biserică, cum făceau și celelalte gazde și, tot ca ele, dormea cît ținea slujba.

Năravul vechi, din vremea sărăciei, de a ciupi cîte ceva din bunul altuia nu l-a lepădat o dată cu îmbrăcarea cojocului cu pene, ba, cu cît s-a îmbogățit mai mult, cu atît năravul s-a lățit mai departe, s-a întins ca o boală rea pe neam. De la părinți îl învățaseră copiii, și de la aceștia, slugile.

Cînd îl prindea cineva pe Simion cărîndu-i bostanii din cucuruzi ori snopii din claie, îi zicea, din gît:

– Ce, mă! Eu îs silit pe pămîntul tău? Eu am ce-mi trebuie…

Socoteala lui era că un om bogat poate să-și ia dintr-al altuia, că are cu ce plăti…

Acum Ludovica, stînd în deal pe răzor, se uita la valea Urcii, valea lor, în formă de potcoavă, cu deschizătura spre răsărit.

Pe la cele două capete ale potcoavei, colo, departe, se zăreau cîteva case, pînza limpede a unui lac și, în dosul lor, un tren în mers; era trenul mic, care străbate Cîmpia Ardealului de la Luduș spre Bistrița. Apoi dealuri și dealuri cît cuprindeau ochii, ca valurile împietrite ale unei mări înfuriate.

„Mare-i lumea asta, Doamne!”, se gîndi Ludovica. Cît pămînt! Și tot n-ajunge”.

fragmente din „Urcan bătrânul”(2)

SURSE:

1 http://ilazu.blogspot.com/2018/08/scriitorul-zilei-pavel-dan-si-gellu.html

2 https://ro.wikisource.org/wiki/Urcan_bătrânul

VA URMA

Un răspuns la “Zborul frânt al unui destin [In memoriam Pavel Dan] (I)”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: