Zborul frânt al unui destin [In memoriam Pavel Dan] (III)

autori: STelu Pop & Diana Elena Bănete

publicat inițial în revista „AC” nr.12

La peste opt decenii de la dispariția prea timpurie a scriitorului Pavel Dan, situația operei lui nu a fost încă „fixată“ definitiv. Mulți critici literari și mari autori români îl situează printre marii scriitori, dar „se pare că autorul nu a fost canonizat pe de-a-ntregul, la nivelul conștiinței comune”. Ion Chinezu l-a „descoperit“ și chiar l-a recomandat călduros încă din anii 1930, totuși Pavel Dan a rămas un scriitor citit puțin și comentat insuficient. Deși, după anul 1937, la un an după moartea lui, opera i-a fost reeditată. Au fost nenumărate comentarii literare ale operei lui: sute de studii, eseuri, articole, cronici, mărturii în periodice și consacrate, minim trei cărți: monografia Monicăi Lazăr (1967), eseul critic al lui Ion Vlad (1986), precum și un volum al Gabrielei Chiciudean (2007). Nu pot fi ignorate studiile introductive sau prefețele, semnate de Cornel Regman și de Sergiu Pavel Dan.  A rămas însă părerea că scriitorul a fost oarecum nedreptățit. Locul lui nu e încă bine fixat, importanța și originalitatea nu îi sunt recunoscute la scară largă.

bustul lui Pavel Dan, realizat de Virgil Fulicea

Adevăratele capodopere și scrieri puternice trebuie, totuși, reținuite – nuvelele „Urcan bătrânul“, „Înmormântarea lui Urcan batrânul“, „Ursita“, „Priveghiul“, „Copil schimbat“, „Uliana“ și piesele de mai mici dimensiuni „Precub“, „Jufa“, „Cârja“ și „Banii“. Dar și „Iobagii“, ampla nuvelă, cu subiect istoric (fapte din vremea răscoalei lui Horea).

„Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atît de mare, că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate.

Cînd te uitai de pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra cîmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. Mergeau amîndouă liniștite, pînă ce departe, departe, se pierdeau în zarea fumurie a munților.

Pe lîngă noi trecea drumul care taie în două Cîmpia Ardealului, drumul vechi, făcut de nevoile omului, nu de capete de ingineri.

Drumul nou, de piatră, se ținea jos, pe văile, lîngă moșiile grofilor. Pe acolo se scurgeau spre Luduș bogățiile Cîmpiei: grîul, turmele de vite; pe acolo duruiau într-una căruțe jidovești, ghiftuite cu lînă, cu ouă, cu brînză și cu păsări; pe acolo alunecau ușor, în zile senine, trăsuri mîndre, cu perini moi, să nu le fie rău domnilor dinlăuntru.

Drumul era bun, pietruit nou și străjuit ziua și noaptea de oamenii cu pajuri de aramă în frunte. Numai un cusur avea: era prea gras și nu putea urca dealurile. Cît de mică ar fi fost colina ce-i ieșea în cale, o lăsa deoparte și ținea valea. E drept, nu se cobora pînă în matca apei să se ude, dar înconjura mult și sosea anevoie.

Drumul bătrînesc – știam cu toții – mergea și el spre Luduș, spre șesul Mureșului. De unde pornea? Trebuie că venea de departe. Cînd ajungea în preajma casei noastre, era frînt de atîtaumblet, nu mai putea merge drept.(…)” – fragment din “Copil schimbat”

***

“Filimon ședea pe un răzor înalt și ierbos, o fîșcă tomnatecă pe care, ascunsă cum e între bucate, vara n-o taie coasa, și toamna cînd îmbătrînește, n-o mîncă vitele, -sta și iarba împrejuru-i creștea peste cioarecii de pănură albă, peste țundră, se urca în sus pînă la barbă amestecîndu-se cu pletele cărunte, revărsate peste umeri.

Văzut de departe, printre cei doi boi, care, sătui, rumegau, dormitînd în lumina neputincioasă a unui răsărit de soare de toamnă, moșneagul cu barba proptită în bîtă, privind departe, dus, părea mai degrabă regele ierbii, care a ieșit într-o asemenea singurătate cu boii la păscut. Și acest rege era tăcut și trist, ca iarba, ca toamna. Își ținea capul aplecat puțin într-o parte -ai fi zis: un sfînt din icoană -și se uita mereu înainte, de un ceas, de două, de cînd se făcuse ziuă.

Altui om, stînd atîta vreme nemișcat pe pămîntul rece, i-ar fi fost frig, i-ar fi înghețat mînile pe bîtă. Dar acest lucru nu i se putea întîmpla lui Filimon. El numai să fi simțit un pic de boare, și i-ar fi rugat pe Sf. Petru, care ședea lîngă el, pe răzor, să sufle asupră-i și îndată s-ar fi făcut cald ca în dricul verii.

Sfîntul Petru era bătrîn, fără păr pe cap, numai pe margini avea cîteva firișoare albe, care îi stau ca o cununiță prea largă. Peste țundra lungă pînă la pămînt era încins de două ori cu o sfoară groasă de care atîrna o cheie mare, cît cea de la pivnița baronului; doar atîta deosebire că asta era de aur.

Ochii sfîntului erau mici, încercuiți în crețe; dintr-înșii se revărsa peste pămînt o nespusă bunătate, o verde primăvară. Pe unde se uita sfîntul, încolțea iarba, înmugureau pădurile. Dar azi și el era tăcut. Se uita gînditor printre boi.(…)” –  fragment din “Iobagii – 1784




Bustul lui Pavel Dan din Tritenii de Jos, județul Cluj,
în fața Colegiului Național Mihai Viteazul, din Turda

Este unul din reprezentanții cei mai importanți ai ardelenismului literar românesc.  Lumea de la sat și viața țărănească din scrierile lui Pavel Dan nu sunt descrise idilic, ci cu un realism liric.  Acest realism liric nu este un lirism al unei sentimentalități serbede sau fade. Țăranul este un om cu probleme reale, viață grea și deloc idilică. A scris despre țărani, prozatorul fiind preocupat de om  și  de investigarea condiției umane: asigurarea subzistenței și a descendenței, lupta cu boala și cu teama de moarte, preocuparea pentru identificarea sensului vieții, dobândirea unui confort spiritual și moral, și a unui sentiment de libertate.

Eugen Ionescu, aflat în Franța, ca atașat în timpul războiului, pentru a face cunoscută publicului francez literatura română contemporană, a inițiat publicarea unui volum de nuvele scrise de Pavel Dan. „Le père Urcan“, volum apărut în iulie 1945, la Marseille, a fost publicat în urma acestei inițiative.

În memoria sa, fosta str. Liceului (înainte str. Tăbăcarului), din Turda, a fost denumită strada Pavel Dan. Cenaclul literar din Turda îi poartă numele. Pe peretele casei sale natale, din satul Clapa, se află inscripția: „De aici a plecat scriitorul Pavel Dan”. Sculptorul clujean Virgil Fulicea i-a lucrat bustul care este așezat în fața fostului „Liceu Regele Ferdinand”, din Turda. Un alt bust al scriitorului se află în fața Liceului Teoretic „Pavel Dan”, din Câmpia Turzii.

Casa natală din satul Clapa, jud. Cluj

surse:

-Ion Vlad, Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986                                                                                             – https://www.tititudorancea.com/z/biografie_pavel_dan.htm– George Călinescu, Istoria literaturii române de le origini și până în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1985, pp. 931–932 și passim                                                                                                  

  – Gabriela Chiciudean, Pavel Dan șiglobul de cristal al creatorului, Editura Academiei Române, București, 2007                                                          

http://ilazu.blogspot.com/2012/08/scriitorul-zilei-pavel-dan-consemnari.html 

 https://revistacultura.ro/nou/2011/08/un-scriitor-nedreptatit-pavel-dan                                                                                                               https://rasunetul.ro/pavel-dan-110-ani-de-la-nastere-si-80-de-ani-de-la-moartea-sa

PĂRȚILE ANTERIOARE AICI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: