Îi lipsesc atât de multe lucruri, încât nici nu știu cu ce să încep… Dacă ar fi să dau un răspuns în doar câteva cuvinte, aș spune că România de azi este probabil cel mai înfiorător cadru în care unui artist i-ar trece prin cap să creeze;
(…)
E evident, la o primă privire, ce-i lipsește artistului român la un nivel de bază – el nu se poate întreține din arta sa; arta încă este văzută ca un capriciu, ca un moft, ca un lucru de care ne putem lipsi. Percepția românului este că un cizmar e mai valoros decât un pictor, fiindcă nu poți merge la sapă încălțat cu un tablou. Am văzut reticența incredibilă a unor oameni atunci când vine vorba să dea 20 de lei pe o carte – „așa de mult?!!”, se întreabă ei. Firește, suma respectivă o pot da fără probleme pe juma’ de metru de cârnați. (…) Îi lipsește acel public capabil să discearnă singur, care are experiența necesară și instinctul bun pentru a face deosebire între arta autentică și kitsch. Îi lipsește un public fără prejudecăți, care să nu pornească la degustarea artei cu aberația în cap că „dacă e de-al nostru, atunci e prost”. (…)
Dacă mutăm discuția ușor spre imperfecțiunile artistului român, ce anume îi lipsește lui pentru a fi la nivelul celor mai buni dintre cei buni, cred că în România, paradoxal, există cumva un cult romantic al artistului, nutrit de un număr semnificativ de oameni, cu capul puțin în nori. Există indivizi pentru care a fi artist – fie muzician, fie scriitor, fie pictor – este un ideal suprem. (…) Din păcate, în România mai persistă încă forma fără fond – sunt oameni care cred că dacă pot face 2 rime, automat sunt și poeți. (…) Ceea ce spune Cioran – „scriu ca să nu mă sinucid” – cred că este ceea ce desparte artistul autentic de imitațiile lui uneori ridicole.
(fragmente din volumul Ce facem cu România? – dialog cu cititorii, Cristina Nemerovschi, editura Herg Benet, București, 2018, ediția a doua, pp.193-194)
Colțul Cultural 