Șostakovici, compozitorul contrastelor

Scurtă biografie și vreo două-trei polemici notabile

Contradicția l-a însoțit pe Șostakovici de la naștere și până în momentul morții sale. Atât în caracterul său, cât și în arta sa, calități precum duritatea, aciditatea, forța extremă, despotismul și inteligența au prevalat asupra altora precum delicatețea, fragilitatea și puritatea. Acest conflict a mers chiar și dincolo de moartea sa, deoarece veridicitatea numeroaselor biografii care au fost scrise pentru a-i descifra geniul nu a încetat să fie pusă în discuție în mod polemic. Ceea ce este de necontestat este importanța muzicii sale, considerată enigmatică și multiformă, care a făcut din el cel mai important compozitor al epocii sovietice.

Opera lui Dmitri Șostakovici (1906-1975) nu s-a limitat doar la creația simfonică: cu 147 de opusuri, a abordat, de asemenea, muzica de cameră, muzica de film și muzica de concert. După cum descrie André Lischké, „în cele cincisprezece simfonii și șase concerte ale sale, el arată toate aspectele științei sale muzicale”.

După ce a studiat la Conservatorul din Sankt Petersburg, în 1925, la vârsta de 19 ani a avut premiera Simfoniei nr. 1, o lucrare care, la fel ca și compozițiile sale anterioare – Simfonia nr. 2 și operele Nasul și Lady Macbeth din Mtsensk – posedă o mare exuberanță, euforie, sarcasm, expresionism feroce și satiră socială, componente rezultate din influența lui Ceaikovski, Prokofiev, Mahler și Berg.

Dar premiera din 1936 a celei de-a doua opere, bazată pe o poveste de Nikolai Leskov, a marcat un punct de cotitură în viața sa, după ce a fost aspru criticată în ziarul oficial Pravda, care l-a transformat din favorit în „dușman al poporului”. Cu Simfonia nr. 5, în anul următor, a reușit să se răscumpere, satisfăcând cerințele regimului comunist de simplitate și optimism, deși muzica sa își pierduse deja optimismul din prima perioadă și tonul devenise serios, strict și eficient. În 1942, Simfonia nr. 7 „Leningrad” l-a consacrat definitiv în interiorul și în afara granițelor Uniunii Sovietice drept cel mai mare simfonist al țării, dar nu s-a putut împiedica un nou atac, cel din 1948, cu privire la formalismul său, critică ce a afectat Simfoniile nr. 8 și 9.

Simfonia nr.5

Prezentată în premieră în noiembrie 1945, la sfârșitul războiului, Simfonia nr. 9 în Mi bemol major (opus 70) a provocat, potrivit lui Șostakovici, furia lui Stalin, care se aștepta la o partitură apoteotică în locul unei lucrări „de inspirație obiectivă, proaspătă, uneori viguroasă, dar de anvergură limitată”. Este cea mai ușoară dintre cele cincisprezece simfonii, dar și cea mai nepopulară, spre deosebire de Simfonia nr. 10, în mi minor (opus 93), scrisă în 1953, după moartea lui Stalin, a cărei premieră a fost aclamată ca fiind un succes. Criticul Arturo Reverter subliniază următoarele: „Contrar a ceea ce ar putea părea, nu este un imn, un omagiu adus omului de stat dispărut, ci o lectură printre rânduri, chiar o critică a vremurilor care treceau”. Mai mult, sunt unii care văd în triumfalismul fals al sfârșitului (n.r. simfoniei) ura sa față de regim.

Dimitri Șostakovici s-a născut sub domnia țarului Nikolai Romanov, s-a format în timpul revoluției, iar când a murit, țara sa era Uniunea Sovietică (URSS). Martor al unei epoci tulburi, a fost acuzat de moderniști că este un lacheu al regimului sovietic, în timp ce încercările de a găsi mesaje antistaliniste în muzica sa sunt dezbătute și astăzi.

Cu toate acestea, conform criticului muzical Alex Ross, el nu a putut evita să devină un cronicar muzical al unei perioade esențiale din istoria compoziției rusești. „Dezlegarea relației compozitorului cu totalitarismul este un exercițiu dificil. Pentru o lungă perioadă de timp, studiile despre Șostakovici s-au concentrat în jurul întrebării dacă a fost un compozitor „oficial”, care a produs propagandă la comandă, sau un disident secret care a codificat mesaje antistaliniste în partiturile sale. […] În domeniul tenebros al unei dictaturi, categorisirile în alb-negru sunt lipsite de sens. Acești compozitori nu au fost nici sfinți, nici demoni; au fost actori cu defecte pe o scenă înclinată. În replicile suplimentare pentru Die Moritat vom Mackie Messer, Bertolt Brecht scria: „Există cei care locuiesc în întuneric, există cei care locuiesc în lumină. Cei mai mulți nu locuiesc nicăieri, iar Șostakovici vorbește în numele tuturor”.

***

Astăzi se împlinesc 115 ani de la nașterea compozitorului.

bibliografie consultată, conform sursei după care s-a făcut traducerea:

Tranchefort, François-René, Guía de la música sinfónica, Alianza Editorial, 2008, Madrid.

Burrows, John (Dir.), Guías visuales Espasa. Música clásica, Espasa Calpe, 2009, Madrid.
Honegger, Marc (Dir.), Diccionario biográfico de los Grandes Compositores de la Música, Espasa Calpe-BBVA, 1994, Madrid.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: