Midsommar, coșmar la lumina zilei

De mult timp voiam să public un articol despre filmul lui Ari Aster, Midsommar, și ce zi e mai potrivită pentru asta ca cea de Halloween?! Ceea ce urmează e o cronică tradusă, de pe site-ul de știri american Vox, iar pentru că nu e vorba de un film recent, da, va conține spoilere. 🙂 Enjoy if you dare! 🙂

  • Filmul lui Ari Aster, Midsommar (2019), își situează povestea despre durere, despărțiri și ritualuri în nordul Suediei, în plin sezon de soare nesfârșit. O alegere inteligentă pentru povestea pe care vrea să o spună. Midsommar este obsedat de trecerea timpului și de ciclul anotimpurilor, precum și de modurile în care oamenii se străduiesc să dea un sens marilor schimbări ale vieții (precum moartea, îmbătrânirea și despărțirile). Viața umană este violentă, urâtă și explozivă. Acesta este, la urma urmei, un film de groază. Este menit să ne îngrozească. Și nu există nimic pe pământ mai înfiorător decât existența însăși.

Groaza ne afectează pentru că lovește unul dintre principiile fundamentale de care noi, oamenii moderni, ne agățăm: Lumea poate părea confuză, dar în cele din urmă poate fi cunoscută. Prin studiu, medicină și tehnologie, putem controla totul, de la emoțiile noastre până la vreme.

Asta este ceea ce Aster pare să înțeleagă: În filmele sale petrece mult timp dezvoltând un sentiment de teamă și de groază față de obișnuit înainte de a ajunge val-vârtej la partea extraordinară.

Viața și dezbinările sale sunt îndeajuns de înfricoșătoare ca să nu mai fie nevoie de prea mult.

Hereditary (regia Ari Aster) era despre o familie (și mai ales o femeie) care se afla în doliu după moartea comună a unui membru al familiei și moartea tragică a altuia. În cele din urmă, filmul a plonjat în sfera <terifiant de supranatural>.

În Midsommar, o altă femeie, pe nume Dani (Florence Pugh), își jelește întreaga familie după ce sora ei, diagnosticată cu tulburare bipolară, se sinucide și își ucide părinții prin introducerea gazelor de eșapament în casa unde locuiesc. Problemele de sănătate mintală par să fie de ordin genetic – o altă legătură puternică cu Hereditary, care poate fi citită ca o alegorie a bolilor mintale moștenite.  

Un astfel de eveniment ar doborî și cea mai stabilă și echilibrată persoană. În urma acestui fapt, Dani ia o pauză de la școală, și apelează la ajutorul prietenului ei, Christian (Jack Reynor). Doar că Christian era pe cale să se despartă de Dani, chiar înainte de tragedie, încurajat de colegii săi de facultate Josh (William Jackson Harper), Mark (Will Poulter) și Pelle (Vilhelm Blomgren). În fața tragediei prin care trece prietena sa, Christian alege să-i fie alături.

Câteva luni mai târziu, vara îi găsește pe Dani și Christian tot împreună. Josh, colegul lui, își scrie teza de doctorat despre sărbătorile tradiționale de la solstițiu, iar Pelle, originar dintr-un sat izolat din nordul Suediei, decide să-și petreacă vara alături de ai lui. Profitând de aceasta, Josh alege să-l însoțească, pentru a face cercetare, însoțit de Mark și Christian. Ar fi trebuit ca cei patru amici să-și petreacă o lună și jumătate împreună, dar măcinat de sentimentul vinei că Dani va rămâne singură, Christian o invită și pe ea și, spre surprinderea tuturor, aceasta decide să se alăture lor.

Satul lui Pelle seamănă mai mult cu o comună, sau „o comunitate”, după cum spune Pelle – în esență, un grup de patru clădiri amplasate într-o vale ascunsă. Pentru a ajunge acolo, grupul conduce patru ore de la Stockholm, face drumeții prin pădure și, în cele din urmă, ajung într-un luminiș trecând printr-o poartă de lemn încrustată cu motive solare. Toți membrii comunității sunt înalți, blonzi și suedezi, iar pentru sărbătorirea anuală „midsommar” s-au îmbrăcat în alb, au împletit coroane de flori și s-au pregătit pentru nouă zile de ritualuri.

Tot ce ține de această comunitate pare în același timp ciudat și idilic. Plin de armonie. Treptat, cei patru americani încep să învețe obiceiurile localnicilor, care obișnuiesc să împartă viața în anotimpuri: primăvara (până la 18 ani), vara (între 18 și 36 de ani), toamna (între 36 și 54 de ani) și iarna (între 54 și 72 de ani). Munca, activitățile, poziția în comunitate, chiar și modul în care doarme un membru anume, sunt dictate de anotimpul în care se află acesta. Se dezvoltă, astfel, un mode de vivre care, prin ritualurile sale, atribuie un caracter sacru fiecărei părți a vieții, de la naștere până la moarte – practic, genul de religie mai puțin interesată de zeități, ci de venerarea ciclului vieții în sine.

Dar armonia din jur ascunde ceva mult mai întunecat, iar cei patru străini vor descoperi încet-încet că sunt atrași într-o lume pe care nu o pot controla.

Midsommar sugerează că existența este teribilă, indiferent cum o abordezi.

După tragedia prezentată la început, Midsommar petrece atât de mult timp lăsându-ne să trăim în paradisul însorit al satului, încât aproape că am uitat că ne uităm la un film de groază… până la primul șoc. Când se întâmplă, însă, filmul nu ne mai lasă să uităm. În Midsommar nu există niciun decupaj de la ceea ce este tulburător (de fapt, camera preferă să se adâncească în ceea ce se întâmplă mai rău); veți privi asta și veți vedea violența reprezentată de viață și moarte, după cum spune filmul.

Nu există nicio scăpare în fața brutalității existenței, niciun colț întunecat în care să te ascunzi. Cel mai bun lucru pe care îl poți face este să o privești drept în ochi și să zâmbești în mijlocul acestei barbarii.

traducere și adaptare: Mihai Cotea

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: