Citatul de duminică (59): „Visele noastre mureau”

Cu câteva zile înainte de data oficială de închidere a şcolii, tata urma să meargă la Peshawar să se întâlnească cu doi video-jurnalişti de la New York Times, şi m-am dus şi eu cu el. Îl chemaseră pe tata să-l întrebe dacă-l puteau filma în ultima zi de scoală, dar la sfârşitul întâlnirii, unul dintre ei s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

— Ce-ai face dacă într-o zi nu te vei mai putea întoarce în valea și la şcoala ta?

Pentru că eram şi încăpăţânată şi plină de speranţă, i-am răspuns:

— Asta nu se va întâmpla.

El a insistat că s-ar putea, totuşi, iar eu am început să plâng. Cred că atunci s-au hotărât să mă includă şi pe mine în documentar.

În dimineaţa ultimei noastre zile de şcoală, o echipă de doi cameramani a venit la noi acasă. Eu încă dormeam când au ajuns. Îi spuseseră tatei că veniseră să filmeze o zi din viaţa mea, de dimineaţă până seara. Tata era surprins; fusese de acord să lase camere de filmat în scoală, nu în casă. L-am auzit încercând să convingă reporterii să nu facă asta. În cele din urmă a cedat şi filmările au început.

— Nu mă pot opri. Eu o să-mi desăvârşesc educaţia, i-am spus cameramanului. Fie că e la şcoală, acasă, sau în altă parte. Asta e ce cerem noi lumii: salvaţi-ne şcolile, salvaţi Pakistanului, salvaţi Swatul!

Păream plină de speranţă, dar în sinea mea eram îngrijorată. Tata mă privea, zâmbind stingher, cu un amestec de mândrie şi tristeţe pentru fata lui, în timp ce eu mă închipuiam stând acasă, citind toate cărţile pe care le puteam găsi până când nu mai rămânea niciuna. Aveam unsprezece ani. Chiar avea să se termine şcoala? Aveam să ajung ca fetele care renunţă la şcoală ca să gătească şi să spele?

Ceea ce nu ştiam, însă, e că vorbele mele urmau să ajungă la urechile multora. Unele în părţi depărtate ale lumii, altele chiar în Swat, în refugiile talibanilor.

Mai târziu, când eu şi prietenele mele intram pe poarta şcolii, iar camera de supraveghere ne înregistra fiecare gest, părea că mergem la o înmormântare. Visele noastre mureau.

Două treimi din elevi au rămas acasă, deşi cu toţii jurasem să fim acolo în acea ultimă zi. La un moment dat, una dintre fete a dat buzna pe uşă. Tatăl şi fraţii ei îi interziseseră să vină la şcoală, dar ea se furişase afară după ce plecaseră ei. Ce lume ciudată era aceea, dacă o fată care voia să meargă la şcoala trebuia să înfrunte şi militanţi cu mitraliere, şi propria familie.

Pe parcursul zilei, profesorii au încercat să se poarte de parcă totul ar fi fost normal. Unii ne-au dat şi teme, ca şi cum după vacanţa de iarnă aveam să ne vedem din nou. În sfârşit, clopoţelul a sunat pentru ultima oară şi doamna Maryam a anunţat sfârşitul semestrului; spre deosebire de anii trecuţi, nu s-a mai anunţat şi prima zi a semestrului viitor. Prietenele mele şi cu mine stăteam în curtea şcolii, îmbrăţişându-ne, prea triste să plecăm.

Apoi am luat toate o hotărâre. Ultima noastră zi avea să fie şi cea mai bună. Am rămas până târziu, ca să o lungim cât putem de mult. Ne-am dus la şcoala primară să jucăm jocurile de când eram mici.

Mango, mango. Şotron. Parpartuni. Ne jucam chestii prosteşti, cântam versuri fără sens şi ne prefăceam că, măcar pentru câteva ore, nu mai există talibani.

(fragment din volumul Eu sunt Malala, Malala Yousafzai cu Patricia McCormick, editura Young Art, traducere Iulian Curuia, București, 2018, pp.47-48)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: