„Jurnalul Annei Frank” – analiză comparativă documentar-cinematografică (1/2)

Memorialistica privind cel de-Al Doilea Război Mondial a înregistrat numeroase volume și mărturii cu privire la evenimentele, percepția asupra acestora și condițiile de război. Dintre acestea, „Jurnalul Annei Frank” e, poate, cel mai ilustrativ exemplu de carte ce întrunește, totodată, o serie de calități. Este un document istoric, o analiză detaliată a unui real experiment antropologic, o radiografie socio-istorică și un jurnal de război cu tente literare.

Arhicunoscut de-a lungul deceniilor de la prima sa apariție, în 1947, „Jurnalul Annei Frank”, în original Het Achterhuis („Anexa Secretă”) reunește multiplele mărturii ale unei tinere adolescente de origine iudaică cu privire la perioada de clandestinitate trăită de aceasta și membrii a două familii evreiești în anexa fabricii de condimente și pectină Opekta din Amsterdam,pe perioada a doi ani, 1942 – 1944. Ce iese în evidență din jurnalul Annei Frank nu e neapărat scenografia din spatele acestei tragedii la nivel familial sau al contribuției ei la Shoah, ci întreaga suită de elemente care fac din acest volum de memorialistică o adevărată frescă a epocii sale pornind, cum nu se poate mai natural, de la o microistorie personală.

Conform editurii care a publicat varianta românească integrală a jurnalului, consultată pentru această analiză[1], prima traducere în limba română a acestei opere a avut loc în anul 1959. De-atunci, jurnalul a mai fost republicat, revizuit și adăugit în 2011, 2016 și 2021, acest fapt datorându-se apariției a cinci file necunoscute față de varianta originală, la finele anilor ’90. Dincolo de aceste adaptări livrești, jurnalul a avut parte de o serie de alte adaptări  cinematografice, mai ales, dar și teatrale, muzicale, benzi desenate și filme de animație.

foto: Humanitas

Volumul în sine, văzut la nivel istoriografic, redă și confirmă anumite fapte istorice din perioada avută în vedere (capitularea lui Mussolini, debarcarea în Normandia etc.), pe fondul parcursului Olandei în război, ca țară aflată sub ocupație nazistă. Pe lângă simpla redare sau amintire a acestora, jurnalul prezintă și felul în care rezidenții Anexei se raportau la acestea ori care erau opiniile lor cu privire la cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca autopsie evenimențială, jurnalul Annei Frank transgresează de la simplele note ale unei tinere care notează cronologia zilelor de război, depășind formatul unui simplu jurnal istoric ce imprimă în filele acestuia secvențe și tușe cu iz personal, pe alocuri chiar idei filosofice. O seamă de jurnale de acest fel au văzut lumina tiparului de-a lungul perioadei postbelice, știindu-se faptul că tinerii și copiii, mai ales, sunt cei mai sinceri observatori ai lumii din jur. Ceea ce face ca acest jurnal, în particular, să aibă un succes atât de răsunător este, cel mai probabil, nu atât contextul socio-istoric, cât maniera în care a fost redat acesta, prin intermediul unei captivități auto-impuse ca model de adaptare în vederea supraviețuirii.

Notele redactate de Anne Frank încep puțin înaintea mutării în Anexă, la scurt timp după ce-a de-a treisprezecea aniversarea acesteia, care a avut loc pe 12 iunie 1942, când primește jurnalul, ca dar aniversar din partea părinților. Anne știuse de acest dar dinaintea aniversării, după cum ea însăși declară în jurnal, dar alege să rememoreze și să redea, ca punct de început în scrierile sale, momentul în care vede jurnalul pe masa destinată cadourilor sale, deci când devine o certitudine că acest dar frumos îi va deveni un real și intim companion. Așadar, notarea începe încă din locuința familiei Frank din Merwedeplein și continuă astfel timp de aproape o lună, până pe 9 iulie 1942, când Anne, împreună cu familia sa, se vor muta în Anexa Secretă a Opekta, alarmați în urma unui ordin de recrutare venit pe numele lui Margot, sora mai mare a Annei. Perioada aceasta de o lună, de „normalitate”, redă aspecte din viața unei tinere dezinvolte, vorbărețe, sociale, un spirit cu o capacitate critică ce denotă reale calități ale unui bun scriitor. Sigur că Anne Frank descoperă abia târziu că menirea ei e cea scriitoricească, însă înainte de această revelație, ca majoritatea adolescentelor de factura sa, Anne visează să devină artistă. Temperamentul o ajută din plin, din acest punct de vedere.

În definitiv, seva cărții și partea care interesează din punct de vedere documentar este cea care privește traiul comun în Anexă. Se știe că a locui în comun este o experiență destul de provocatoare chiar și atunci când cei din jur ne sunt cunoscuți sau chiar membri ai familiei, mai cu seamă atunci când acest fapt se produce în prezența unor străini. Peste toate, condițiile de trai, prin ele însele, cu valoarea lor restrictivă absolut necesară, reprezintă un act de stoicism. Dificultatea regăsirii intimității, pe toate scările acesteia, pornind de la nevoile de bază, menținerea unei igiene, până la simpla și sănătoasa nevoie de a fi singur, capătă valențe cu totul aparte pentru fiecare dintre co-locatarii Anexei. Cu toate acestea și în pofida piedicilor, Anne reușește cu brio să-și mențină un jurnal intim în care nu se ferește să scrie cu naturalețe și aplomb, uneori, despre fiecare eveniment mai mult sau mai puțin condimentat din spațiul de locuit. Certurile crase ale familiei van Pels (pe care Anne îi numește van Daan, în scrierile ei) sunt încă un exemplu de situație în care intimitatea celor patru pereți își pierde valoarea totalmente. Chiar și așa, reîntorcându-ne la valoarea intimității și la maniera în care Anne reușește să-și țină jurnalul doar pentru proprii ochi, regăsim aici o adevărată înțelegere tacită a membrilor Anexei, prin care niciunul nu se atinge de caietul adolescentei, știindu-se faptul că, la nivel de convenție socială, există un soi de intimitate sacră a unui individ, ca o intimitate tabu, de care cei din jur nu se ating nicicând.

Un alt fapt absolut remarcabil la jurnalul Annei este maniera în care ceilalți, constrânși de mediu, își schimbă sau își rafinează, mai bine zis, anumite însușiri comportamentale. Recte, fina analiză a Celuilalt. Când o sumă de indivizi se află adunați împreună dintr-un interes comun, deci se elimină din start o anumită doză de imprevizibilitate, se oferă șansa dezvăluirii caracterului Celuilalt, cât se poate de natural, ba mai mult, prin aportul Celuilalt. Se creează un soi de melanj comportamental cât se poate de interesant. Pe de o parte, individul se comportă cât se poate de natural în condițiile date, pentru confortul psihologic propriu, implicit, pe de altă parte nu se poate elimina complet o certă doză de alteritate impusă de prezența Celuilalt, și-atunci individul se vede obligat să joace un anumit rol, să pozeze. Nu și Anne. Bazându-ne pe propriile autocaracterizări, dar și pe caracterizările indirecte, rezultate involuntar în urma descrierii anumitor episoade petrecute în locuință, Anne Frank și-a menținut spiritul autentic în cea mai mare parte a timpului. Nu numai atât, mizând pe calitățile sale de analiză psihologică, aceasta devine o fină observatoare a Celuilalt, mai mult decât oricine din Anexa Secretă. Fără aceste calități, firește, adaptările și punerile în scenă ale jurnalului s-ar fi confruntat cu varii dificultăți scenaristice și regizorale.

În analiza personală a multiplelor ecranizări ale „Jurnalului Annei Frank”, am avut în vedere trei producții de origini diferite:

• „The diary of Anne Frank” (1959, SUA, regia George Stevens);
• miniseria BBC „The diary of Anne Frank” (2009, Marea Britanie, regia Jon Jones);
• lungmetrajul nemțesc „Das Tagebuch der Anne Frank” (2016, Germania, regia Hans Steinbichler).

Pornind de la ecranizarea clasică a „Jurnalului Annei Frank” și, poate, cea mai cunoscută publicului, varianta americană din 1959 a Jurnalului este o producție hollywoodiană prin excelență. Aș dori să subliniez, prin aceasta, din capul locului, că filmul a fost adaptat rigorilor studiourilor de la Hollywood, cel mai probabil, astfel că a suferit anumite discordanțe în raport cu volumul original. Se cunoaște faptul că atât atunci, cât și acum, studiourile de producție americane sunt adevărate foruri decizionale când vine vorba de realizarea unei pelicule cinematografice. Or, acest lucru ar putea să explice anumite alegeri scenaristice sau de casting. În primul rând, în „The diary of Anne Frank” (1959) regăsim o Anne Frank de o frumusețe aparte (vezi Fig.1), ce duce cu gândul la Vivien Leigh, în rolul care a consacrat-o. Conform anumitor informații din diverse surse, pare-se că Millie Perkins a fost strict alegerea regizorului, care i-a văzut fotografia și a încercat să o convingă pe Perkins să interpreteze rolul Annei Frank. Millie Perkins nu studiase actoria anterior și nici nu dorea în mod deosebit să devină actriță, făcuse modelling până la primul său rol.

fig.1 – Millie Perkins (Anne Frank) și Joseph Schildkraut (Otto Frank) pe platourile de filmare ale peliculei „The diary of Anne Frank”(1959);  Wikipedia

Simpla alegere a unui model în rolul Annei Frank, care nu se considera a fi o fată cu certe calități fizice remarcabile, după cum dezvăluie și fotografiile ei, ci o fată normală, îndepărtează deja destul de mult gradul de autenticitate a peliculei în raport cu cartea[2]. Trecând peste acest aspect, producția cincizecistă dezvăluie o Anne mai copilăroasă decât descrie jurnalul, scenele cu Peter van Daan păcătuind chiar cu o certă doză de ridicol ce ne duc cu gândul la genul american al sitcomului, scene menite să redea incongruența și disparitatea dintre cele două personaje, abia creionată, de fapt, în jurnalul original. Anne din Jurnal nu stăruie pe aceste aspecte, deoarece, cum era de așteptat, greutatea noutăților din jur o copleșește. Dorul aproape sufocant de pisica ei, Moortje, sentimentul de neînțeles al ipostazei de apatrid impus de naziști evreilor (familia Frank fiind, la origine, o familie de evrei de etnie germană), eșalonarea porțiilor de mâncare ori modul în care ceilalți o percep, nu doar membrii familiei van Daan, ci și mama sa, care o mustră cu aproape orice ocazie pentru ieșirile sale incongruente cu norma socială, sunt adevăratele aspecte care o preocupă pe Anne, cea din Jurnal, încă din primele luni petrecute în Anexă. „Îmi vine să explodez de furie, dar nu pot s-o arăt, aș vrea să bat din picior, să țip, s-o scutur pe mama bine de tot, să plâng și încă multe altele, din pricina vorbelor răutăcioase, a privirilor batjocoritoare, a învinuirilor care mă străpung în fiecare zi iar și iar, ca niște săgeți trase dintr-un arc bine încordat și care sunt greu de scos din corpul meu. Aș vrea să le strig mamei, lui Margot, lui van Daan, lui Dussel, dar și tatei: Lăsați-mă în pace, lăsați-mă să dorm în sfârșit o noapte fără ca perna să mi se umple de lacrimi, fără să simt că-mi ard ochii și că-mi pocnește capul de durere. Lăsați-mă să plec, să las totul în urmă, să ies din lume!”(p.100). Toate aceste stări, tot acest tumult interior al Annei au fost extrem de slab exploatate, atât în producția americană, cât și în celelalte două, care ne prezintă o Anne puternică, stoică, cu foarte puține ieșiri de slăbiciune. De asemenea, se cuvine a menționa că discursul narativ al Annei reale este net superior și mult mai matur decât cel din producția americană.

Poate cea mai bombastică ecranizare a Jurnalului, pelicula hollywoodiană din 1959 stăruie destul de mult pe povestea de dragoste înfiripată între o Anne ajunsă deja la pubertate, și Peter, fiul familiei Van Daan. Evenimentul în sine permite o speculare cinematografică absolut promițătoare, însă pentru a respecta adevărul istoric, Anne nu i-a dat atâta importanță pe cât i-au dat scenariștii filmului în cauză. Scenele ajung la un grad de romantism de budoar, mergând până într-acolo încât se inventează anumite întâlniri sau se inserează în contextul unor bombardamente, mereu înfricoșătoare pentru cei din casă, cu titlu de contre emploi. De la întâlnirile absolut stângace de la începutul filmului, ajungem, cumva, la un grad ireal de afinități între cei doi. Idee pe care se merge și în cazul redării feminismului Annei, totul pe fondul acțiunii galopante de prezentare a narațiunii, menite cumva să bifeze cât mai multe aspecte transpuse din carte în film, o amalgamare care duce, și-așa, la o durată a filmului peste medie, de trei ore.

În portretizarea filmului analizat, găsim o doamnă Van Daan aproape îmblânzită, cu un aer simpatic, chiar, în contrapondere cu soțul acesteia și în totală discordanță cu realitatea Jurnalului. Shelley Winters, cea care o interpretează pe Petronella Van Daan[3] și care reușește un Oscar cu acest rol, imprimă personajului său o doză de umanism destul de greu de regăsit la joviala, triviala și materialista sa variantă din Jurnal. Până și discuțiile în contradictoriu sunt imprimate de bunăcuviința filmelor decadei cincizeci a secolului trecut. Pe de altă parte, rămânând în zona portretizării familiei Van Daan, apare aici, pe finalul filmului, obstinația cu care spectatorul e forțat să urmărească un episod căreia i se dă o importanță exagerat de mare – momentul prinderii în fapt a domnului Van Daan, pe când fura mâncare din rația familiei Frank, expus până la paroxism în film, în condițiile în care toți sunt la curent cu practica asemănătoare a doctorului Dussel, care dosește alimente în sertarul de sub patul său și, cu toate acestea, toți împart cu el mâncarea, chiar de ziua sa, episod redat de Anne în Jurnal.

VA URMA

---

[1] Anne Frank, Jurnalul Annei Frank: 12 iunie 1942 – 1 august 1944; versiune definitivă, ed. de Mirjam Pressler, editura Humanitas, București, ediția a treia, 2021, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu.

[2]Dar poate că această alegere a mers pe urma dorinței tatălui adevăratei Annei Frank, care ar fi dorit-o pe Audrey Hepburn în rolul fiicei sale, invitând-o chiar în acest proiect cf. https://people.com/movies/why-audrey-hepburn-refused-play-anne-frank/ accesat pe 12 iulie 2021.

[3]în „Jurnalul Annei Frank”, aceasta apare ca Auguste van Daan

autor: Mihai Cotea

publicat inițial în Brukenthalia. Acta Musei XVI/5, 2021, Sibiu, editura Muzeului Național Brukenthal

Publicitate