Citatul de duminică (62): Copiii străzii

V-ați întrebat vreodată de ce arborii sequoia din Europa nu cresc niciodată foarte înalți? Chiar dacă mulți dintre ei au atins deja vârsta de 150 de ani, niciunul nu depășește înălțimea de 50 de metri. În patria lor, de exemplu în pădurile de pe Coasta de Vest a Americii de Nord, ei ating fără probleme o înălțime de două ori mai mare. De ce nu le reușește și în Europa? Dacă ne gândim la grădinițele de copaci, la extrema lentoare a tinereții, atunci am putea spune: sunt încă niște copii, ce să te aștepți de la ei?! Dar ne contrazice diametrul enorm al acestor copaci seculari mamut din Europa, care depășește deseori doi metri și jumătate (măsurat în zona de la nivelul pieptului). E clar că au capacitatea de a crește, dar se pare că-și direcționează energia în alt scop.

O explicație ar putea s-o constituie locul în care se dezvoltă. De cele mai multe ori e vorba despre parcuri în orașe, acolo unde copacii au fost plantați ca trofee exotice de prinți sau de politicieni. Ce le lipsește aici, în primul rând, este pădurea sau, mai bine zis, familia. Într-adevăr, cu cei 150 de ani ai lor, măsurați pe axa unei vieți de mai multe mii, ei sunt niște copii, crescuți aici departe de țara lor și separați de părinți. Fără unchi, fără mătuși, fără grădinițe, condamnați la o viață singuratică. Dar ce se întâmplă cu ceilalți copaci din parc? Nu formează și ei un fel de pădure, nu pot să se transforme în părinți adoptivi? De cele mai multe ori au fost plantați în același timp, așadar nu au avut cum să le ofere micilor mamuți protecție sau o mână (n.r. a se citi „rădăcină”) de ajutor. În plus, e vorba despre specii foarte diferite. Să lași niște arbori sequoia în seama teilor, a stejarilor sau a fagilor purpurii e ca și cum ai lăsa niște bebeluși în grija șoarecilor, a cangurilor sau a balenelor. Nu funcționează, astfel încât micii americani trebuie să se descurce pe cont propriu. Fără o mamă care să-i îngrijească și care să vegheze asupra creșterii lor, încetinind-o, dacă e cazul, fără o climă umedă, blândă și fără vânt, cum e cea din păduri… doar singurătate. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, solul se dovedește a fi, de cele mai multe ori, o catastrofă. Acolo unde jungla mângâia rădăcinile delicate cu solul ei moale, sfărâmicios, plin de humus și umiditate, parcurile oferă suprafețe dure, întărite și sărace în substanțe nutritive. În plus, publicul vrea să se apropie de copaci, să le atingă scoarța și să se relaxeze la umbra lor. De-a lungul deceniilor, călcatul pe picioare al copacilor întărește și mai mult solul. Astfel că ploaia se scurge mult prea repede, iar copacii nu apucă să-și facă iarna provizii pentru vară.

(fragmente din volumul Viața secretă a copacilor, Peter Wohlleben, editura Publica, București, 2017, pp.191-192; trad. Dana Gheorghe)

4 răspunsuri la “Citatul de duminică (62): Copiii străzii”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: