azi e despre Ea

azi e despre Ea, Eva, Mezina Mării – Gabriela, din romanul pe care-l pregătesc, „Triburi”.

La mulți ani tuturor Evelor! 🙂

Am mers unul lângă celălalt, discutând nimicuri care însemnau totul pentru noi, trezindu-ne, rapid, în fața ușii garsonierei sale. De parcă tot drumul a fost o transă sufletească, una confesivă. De parcă acum, de când ne-am văzut, am uitat de noi.

Cine suntem noi?

Nu stăruim mult și pășim, împreună, în micuțul lui loc de trăit.

La prima vedere, o garsonieră căreia-i lipsește parfumul de cămin și-n care locuiește doar singurătatea. Nu-mi vorbise despre lucrurile astea pe drum. Un punct de locuire. Atât. Două draperii micuțe și verzi trase care-ncotro, un scaun neașezat complet la masă, un robinet care picură din când în când, mereu altfel și patul… neînceput și neterminat. Tot acest amplasament respiră la nimereală.

M-am așezat pe un colț de pat. El face cafea. Mirosul ei, care a călătorit din mica bucătărie așezată pe-un colț al casei, străbate scurtul drum până la dormitor. Mă ridic. Senzația-mi dă fiori. Mă plimb încet prin cameră și-ncerc să descopăr o bucățică din el. Ce-mi poate spune un loc ca acesta? Glasul lui pare atât de stins și de neconvingător încât mă tentează des ideea de renunțare. La ce bun să-l aflu? Ce-mi poate oferi mai mult decât pe el?

Mă opresc în mijlocul camerei. Observ un punct de început. Pe capătul raftului unei biblioteci improvizate găsesc o cochilie de melc uscată și nelocuită. Asta-mi confirmă bănuielile. Casa, cochilia, persoana lui… toate sunt nelocuite și, poate, chiar nelocuibile.

În Remus, ideea de pustiu e marcată de persoana lui.

Cine e omul ăsta? Cine?

Cafeaua a sosit. Las cochilia jos. El se face că nu observă. Mă așez pe colțul meu de pat și primesc o ceașcă fierbinte care mă trezește subit. A doua trezire. Cu toate că nu-l cunosc nici pe departe pe acest om, ceea ce vine din partea lui, are efecte de înviorare în mine.

Remus se așază lângă mine. Soarbe mut din cană și reia discuția de pe drum:

– Spune-mi despre dumnezeu.

dumnezeul meu? tresar auzindu-i numele.

– Toată lumea are unul, nu? Ne plac personalizările, personificările, zi-le cum vrei. Ne place să fim ca noi.

– Oare…

Mai ia o înghițitură. Ne ținem ceștile pe genunchi. Senzația căldurii lor nu ne lasă să ne ridicăm. E prea bine. Stăm prizonieri ei, la mila confesiunilor.

– Așa e, îți zic. N-ai observat? continuă el. Vrem să facem propriul avatar din orice și oricine, de obicei. Chipul cioplit. Macheta.

– Da. Aici nu te pot contrazice. Așa a fost și cu dumnezeu.

– Cum îl cheamă, de fapt?

– N-are nicio importanță. Pentru mine el e cel ce e. Gata. Adică, a fost…

Remus își lasă ceașca pe podea, băută pe jumătate. Mi-o ia și pe a mea și o pune lângă a lui, apoi ne întindem pe pat și stăm așa o vreme.

Când liniștii îi sună ceasul, îi spun:

– M-am despărțit de dumnezeu pentru că el era coordonatorul meu. Îmi dirija fiecare mișcare, fiecare dorință mi-o preschimba, iar eu, ca proasta, executam totul. La perfecție. Din dragoste oarbă, or așa ceva între oameni nu există. Vezi de ce nu-i mai spun pe nume? El devenise o forță, iar eu eram o bună executantă și-atât. Când mi-am dat seama că eu sunt mult mai mult și că mie mi s-ar potrivi rolul de coordonatoare, mai degrabă,  am plecat. A iubi pe cineva ca pe un Dumnezeu… Cu sacralitatea bunătății pe care ți-o oferă și cu puseul de revoltă pentru momentele de pedeapsă. N-am mai putut și am plecat.

Se întoarce spre mine și mă privește fix. Aproape că nu-i simt respirația. Nu mă pot mișca. Sunt înghețată de ceea ce spun și încă nu am înțeles prea bine de ce o fac. De ce lui? Omul ăsta-mi stârnește o mie de întrebări de când ne cunoaștem.

– Cum poți să-ți părăsești dumnezeul? mă întreabă pe-o voce stinsă.

Privirea lui mă deschide ca un bisturiu și-ncerc, disperată, să-mi ascund gândurile. Vorbele țâșnesc.

– Luându-i locul. Îi înlocuiești posibilitatea formei sale cu ceea ce crezi tu că ești. Oricine e înlocuibil.

Mă opresc. Vreau să văd ce efect au vorbele mele asupra lui. Cinismul în doze ridicate poate fi letal la prima oră a dimineții. Mă întorc cu fața spre el, dar mă evită. Își întoarce capul în direcția opusă, tot corpul chiar. Începe să râdă aproape isteric.

– Ție ți-e frică de iubire, de fapt.

Îl întorc spre mine și mă apropii de fața lui. Ochii lui spun altă poveste.

– Asta e o certitudine? Nu există așa ceva nicăieri. E un cuvânt inventat pentru a dezorienta.

– De la mine ce vrei?

Mă urc peste el, târându-mă lent. Încă-l privesc în ochi, iar povestea aia de acolo, se mai schimbă puțin.

– Vreau să te cunosc centimetru cu centimetru și să-mi spună corpul tău cine ești.

Râde și mă apucă de mijloc.

– Vezi? Ești o naivă. Corpul meu îți va spune doar ce-l las eu să-ți spună. Altundeva sunt eu. Despre ce vorbim aici? Despre marionete? Nu, despre nevoi. Nevoia mea e alta. Tu ești.

– Suntem oameni. Din lut poți să faci ce vrei. O să-ți dai singur forma, vei vedea.

Mă înșfacă într-o sărutare care nu mai lasă loc de aer. Ne scoatem hainele și facem dragoste din nou. De data asta în patul lui, în lumea lui, ținându-ne strâns de mână, privindu-ne în ochi, cu o ardoare instinctuală care ne pârjolește până la punctul de Eu. Nu ne mai putem recunoaște noi pe noi după tot acest pârjol pe care ni l-am oferit. Cine suntem noi?

5 răspunsuri la “azi e despre Ea”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: