Fernando Pessoa în 10 citate zbuciumate

  • Decadența înseamnă pierderea totală a inconștienței; fiindcă inconștiența este chiar temelia vieții. Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri. Oare celui care, asemeni mie, trăiește, dar nu știe cum e să fii in viață, ce altceva îi rămâne dacă nu, așa cum li se întâmplă și altor semeni, renunțarea ca mod de viață și contemplarea pe post de destin?
  • Consider că viața este un han unde trebuie să aștept până când sosește diligența abisului. Nu știu încotro o să mă ducă, fiindcă nu știu nimic. Aș putea să consider că acest han e o închisoare, fiindcă sunt constrâns să aștept închis între zidurile lui; aș putea să-l consider și loc de întâlniri plăcute, din mo­ment ce aici mă întâlnesc cu atâția alții. Nu sunt, totuși, nici nerăbdător, nici cineva banal. Îi las în voia lor pe cei care se închid în cameră, întinși amorfi pe paturi unde așteptarea nu le aduce somnul; și-i las cu treburile lor pe cei care pălăvrăgesc în salon, de unde ajung pană la mine voci și plăcute refrene muzicale. Mă postez în pragul ușii și le îngădui ochilor și urechilor mele să se bucure de culorile și sunetele acestui peisaj și fredonez în șoaptă, pentru mine singur, nedeslușite cântece pe care le compun așteptând.
  • Mi-am cucerit, puțin câte puțin, teritoriul interior care urma să fie al meu. Mi-am cerut, unul după altul, întinsurile de mlaștină în care nu mai rămăsese nimic din mine. Și am scos la iveală ființa mea infinită, dar a trebuit să mă scot pe mine din mine cu forcepsul.
  • Litografia n-ar mai putea fi reparata. O privesc țintă fără să-mi dau seama dacă o vad. În vitrină mai sunt, alături, și alte litografii. Ea tronează în mijlocul lor, în vitrina din fundul vestibulului, sub scară. Fata ține strânsă la sân primăvara și mă privește cu ochii ei triști. Zâmbește de pe luciul hârtiei colorate, cu toată fața ei purpurată. Cerul din spatele ei e de un albastru de zid de fermă. Are gura bine desenată și aproape minusculă, iar deasupra acestei expresii de carte poștală, ochii ei continuă să mă privească per­manent cu o mare îndurerare. Brațul cu care ține strâns florile îmi amintește de brațul cuiva. Rochia, sau poate bluza, se deschide într-un decolteu brodat. Ochii ei sunt realmente triști: mă scrutează din adâncul realității litografice cu un soi de adevăr. A sosit odată cu primăvara. Are ochi mari și triști, dar nu asta frapează la ea. Mă îndepărtez de această vitrină impunându-le picioarelor mele o mare constrângere. Traversez strada, după care îmi întorc din nou privirile cu o revoltă neputincioasă. Ea continuă să țină primăvara ce i s-a dat, iar ochii ei sunt triști ca toate lucrurile ce-mi lipsesc mie în viață.
  • Ah, acum înțeleg! Patronul Vasques e Viața. Viața, monotonă și necesară, cea care comandă și pe care nu o cunoaștem. Acest om banal reprezintă banalitatea Vieții. Din exterior, el e pentru mine totul, fiindcă Viața e totul pentru mine din exterior. Iar dacă biroul la care lucrez pe Rua dos Douradores reprezintă pentru mine viața, acest al doilea etaj, unde locuiesc, pe aceeași Rua dos Douradores, reprezintă pentru mine Arta. Da, Arta, care locuiește pe aceeași stradă cu Viața, dar într-un loc diferit, Arta care te poate ușura de viață fără să te poată ușura de a trai, care e tot atât de monotonă ca viața, doar că situată în alt loc. Da, această Rua dos Douradores conține pentru mine tot sensul lucrurilor, soluția tuturor enigmelor, dar nu și a enigmei existenței enigmelor, căreia nu i se poate găsi o soluție.
  • Așa sunt eu: futil și sensibil, capabil de impulsuri violente care mă absorb cu totul, bune sau rele, nobile sau josnice, dar niciodată în stare de un sentiment durabil, niciodată de o emoție persistentă care să meargă până la substanța sufletului. Totul în mine are tendința să se transforme într-o goană după mereu altceva: o lipsă de răbdare a sufletului cu el însuși, ca un copil neastâmpărat, o neliniștire mereu în creștere și mereu egală cu sine. Mă interesează totul, nimic nu se prinde de mine. Sunt atent la toate continuând să visez; fixez cele mai neînsemnate tresăriri de pe chipul cuiva cu care vorbesc, nu-mi scapă nici o nuanță din inflexiunile și din frazele pe care el le pronunță; dar, auzindu-l, nu-l ascult, mă gândesc la altceva, iar din această conversație îmi amintesc cel mai puțin tocmai ceea ce ne-am spus unul altuia. lată de ce mi se întâmplă, uneori, să-i repet cuiva ceea ce i-am mai repetat, și să-i pun din nou o întrebare la care el îmi răspunsese deja; pot să descriu, în patru cuvinte fotografice, expresia mușchilor de pe chipul lui din momentul când mi-a spus ceva de care nu-mi mai amintesc, sau aerul pe care-l avea el — cel de a asculta (…) — atent la cine știe ce poveste a mea pe care uitasem că i am mai spus-o. Eu sunt doi, și amândoi punem între noi o distanță — frați siamezi prin nimic legați.
  • Literatura — care este arta căsătorită cu gândirea și realizarea imaculată a realității – mi se pare a fi țelul spre care ar trebui să tindă orice efort uman, dacă este cu adevărat uman, și nu ceva animalic superfluu. Eu cred că a numi un lucru înseamnă a-i con- serva virtutea și a-i smulge puterile înfricoșătoare. (…) A te mișca înseamnă a viețui, a te rosti înseamnă a supraviețui.
  • …și mă hotărăsc să nu mai scriu, să nu mai gândesc, dar să las dorința febrilă de a rosti să-mi aducă somnul, în timp ce eu, cu ochii închiși, aș continua să mângâi – cum îți plimbi mâna pe spinarea unei pisici — toate lucrurile pe care aș fi putut să le spun.
  • Însă uneori sunt diferit, izbucnesc și eu în lacrimi, lacrimile fierbinți ale celor care n-au și niciodată nu au avut o mamă; iar ochii mei ce ard de aceste lacrimi moarte, ard înlăuntrul sufletului meu.
  • Dorm si dezdorm. De partea cealaltă a mea, mult mai departe de locul unde zac, liniștea casei atinge infinitul. Ascult căderea timpului, picături cu picătură, și nici un bob ce cade nu se aude căzând. Memoria îmi apasă fizic inima mea fizica, memoria redusă la nimic, amintirea tuturor celor câte au fost sau a tot ceea ce eu am fost. Îmi simt țeasta culcușită materialmente pe o pernă în care ea a scobit o mică vale. Pielea feței de pernă și pielea feței mele se ating cum ar intra în contact doi oameni în penumbră. Chiar și urechea, pe care mă reazem, își gravează matematic sunetele direct pe creier. Pleoapele mi se zbat de oboseală și scot un mic sunet, imperceptibil, pe delicata albeață a pernei frământate. Respir, suspinând, dar respirația mea este ceva ce se-ntâmplă – nu-mi aparține. Sufăr fără să simt, fără să gândesc.

(citate extrase din volumul Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa)

2 răspunsuri la “Fernando Pessoa în 10 citate zbuciumate”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: