Ancora mea

Ești un catarg, altceva nu poți fi…

Când eu privesc în larg, să știi,

nu pot să nu zăresc iubirea…

Mi-am odihnit ancora în viața ta

căci și ancorele obosesc, ca pleoapa

atunci când te privesc prelung,

ca pe un decor livresc, iubirea mea…

Lumea-i împotriva mea și a iubirii

uneori,

cu anormal dispreț… De ce?

Pentru că nu dau lumii alte flori

așa cum ei, doar ei, știu să le pună preț?

Ori poate al nost’ amor e prea pestriț…

De-o fi așa, spun negreșit:

Să vorbească pentru noi culorile!

26 februarie 2013

af0a067dece27a95d9b448692e61c79b

foto: Pinterest

Eu din tine

Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci. Mă văd diform, schimbat, cu un alt chip. De nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește. Mintea nu mi-e la loc. Ochii nu mă mai reprezintă… mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunți din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări…

Continuă lectura

Oameni și granițe

Niciodată nu m-au convins portretele de familie. Fotografiile cu zâmbete largi, cu mame care-și țin mâna, afectiv, pe umărul soțului preaiubit sau al unicului lor copil. Poate pentru că la noi a fost altfel. Nouă nu ne-a ieșit asta, pe bune, niciodată. În plus, eu nu sunt unica, mai e și Adelina, soră-mea. Cât despre tata… numai mama știe ce a făcut cu el, cu adevărat.

Continuă lectura

Anti-ego

Am obosit. Drumul e prea lung și simt nevoia să mă așez. În viață există un moment pentru fiecare decizie, pentru fiecare acțiune. Acel moment în care te așezi și faci o pauză există și el și cred că m-a ajuns din urmă. E mai ușor să privești în jur și să-ți dai cu părerea… adevărul e că nu am prea fost în acțiune niciodată pe acest drum, pur și simplu m-am lăsat ademenită de-un miros. Dualitatea prevalează în orice mediu, nu o poți nega. Sacrul și profanul se găsesc în cantități inexacte în fiecare aspect al vieții. Tac. Din toată cugetarea n-am înțeles prea bine cu ce m-am ales până-n momentul de față. O fi sacrul sau profanul? Sau există și purgatoriul? Probabil aici mă găsesc. La mijlocul drumului. În purgatoriul meu de vise unde singură-mi aleg drumul, dar aștept și o confirmare de la cei Mari. De ce să nu recunoaștem? Întotdeauna ne-am așezat stratificat și am depins mental de acest sistem. Mereu e o persoană sub Mia, pe care Mia o va lua mai puțin în seamă în drumul ei, deși o va aprecia pentru locul până unde a ajuns, cu invidia inerentă și desconsiderația absolut omenești Miei. Și Mia e un om ca oricare altul!  N-am stabilit că nu suntem perfecți? Și mai e o persoană deasupra Miei, de care Mia depinde de cele mai multe ori – psihologic sau… nu! E de ajuns să fiu dependentă psihologic.

Continuă lectura

”Vremea tornadei” -recenzie

Titlu: Vremea tornadei

Autor: Mihai Cotea

Editura Singur

Târgoviște, 2015

Nr.pagini: 137

Îi mulțumesc autorului Mihai Cotea pentru că mi-a dat ocazia să îl citesc.

De asemenea, mulțumesc și domnului Dăncuș Doru Ștefan de la editura Singur, care a mijlocit legătura cu autorul.

Încă de la primele rânduri mi-a plăcut stilul de scriere a lui Mihai Cotea. În sfârșit mă reîntâlnesc cu un autor român care nu mă duce în lume fanteziste, ci abordează realitatea zilelor noastre.

Continuă lectura

În suspensie

L-ați auzit? Îl puteți auzi? Nu a mai rămas decât o șoaptă din vocea lui fermă de altădată… din vocea prezentului. S-a întors să-și ceară scuze că a întârziat din nou. Mereu i-o ia Trecutul înainte. Despre Viitor nici nu mai poate fi vorba, e ca un tren pierdut sau anulat dacă o țin în același registru tânguitor ca până acum. Nu-mi mai pot auzi Prezentul, vorbele lui se pierd până la mine și uneori mă face să pierd controlul. E dur să știi că nu faci ceva bine, dar continui s-o faci dintr-o inerție inexplicabilă. Inerția-mi ordonă! E ca atunci când visezi că fugi de ceva, dar corpul tău se mișcă cu încetinitorul, e amorțit și panica te cuprinde grosier. Așa mă simt și eu acum, fug de Trecut, dar sunt imobilizată în el și din afară trupul nu mă ajută deloc. Sunt și-n Trecut, și-n Prezent, aceeași Mia, dar cu totul alta, caut ajutorul pentru a scăpa de acest blocaj strict din exterior. Mă agăț slab de unele decizii ce se vor a fi favorabile mie, de micile bucurii ale zilei reușind să pășesc cât de cât, să avansez, până ce, dintr-o dată, mă împiedic iar de Trecut și rămân pierdută acolo o vreme…în suspensie.

Continuă lectura

Din cireș

Aveam un coșmar. Mi-am amintit de el zilele astea. Nu știu de ce. Cândva locuiam și eu într-un loc pe care-l numeam „acasă”. Acolo mi-am lăsat câteva petice sufletești până în ziua de astăzi. Locul încă există, cireșul nu mai e. În fața blocului în care locuiam exista un cireș sălbatic. Îmi amintesc cum deseori mă întindeam de la fereastră după o creangă mai apropiată de mine pentru a-i răpi câteva cireșe micuțe și acre de cele mai multe ori. Când venea noaptea, scenariul din mintea mea se schimba puțin. De data asta căutam crengile cu alt scop, pentru susținere. Dintr-un motiv pe care încă nu l-am descoperit, în vise trebuia să sar de la fereastră și să mă agăț de una din ramurile, oricum fragile, ale cireșului meu. Era inutil, cădeam. Atunci, acolo, când ajungeam jos, totul se termina brusc. Nu-mi amintesc coliziunea cu pământul sau răceala solului, firul se rupe dintr-o dată. Ce vrea să însemne asta? Și de ce a revenit?

Pare ciudat să-ți revină în minte imaginile unui coșmar. Pe mine, acesta m-a înspăimântat mereu, deși rău de înălțime n-am avut niciodată. Să fie un mecanism de sabotare din mine acum când încep să mă ridic din nou? Nu, nu vreau! Psihicul și-așa îmi joacă destule farse. Acum e timpul relaxării. Sper că nu se ascunde în mine vreun cal troian de care nu știusem nimic până acum.

Continuă lectura