N-am bani de țigări

Mă duc să-mi cumpăr flori

inimilor

să le descânt

păgânul cânt

La răscruce

Trei căi noi în zare

trei vii capete de șanse

ies alene din visare

înspre alte piste false

Inflamare-n mi major

Dintre două pietre rare,

acceptarea mi se pare,

nota blândă din solfegiu,

cel mai solemn sacrilegiu.

E plină lumea de buzunare goale

N-am nicio idee
cum
necum
luna se plimbă strâmb în jurul meu
e ca la protestele alea anti-protestante
pentru ideea familiei cu norma
ștatele vechi nu mă impresionează
după tura de noapte vin tot ei
fără idei
cei
acei
ce-au sss…pus la apus

În spatele ochilor

Un cârd de contradicții
surâs de copil
izul nehotărârii
un plop agitat
tot ce nu ești.
În spatele ochilor mei e lacul.

Haiku de mai

Ego înflorit
În primăvara albă-
Mireasmă de mai

(c) Mihai Cotea

foto: Pinterest

Ancora mea

Ești un catarg, altceva nu poți fi…

Când eu privesc în larg, să știi,

nu pot să nu zăresc iubirea…

Mi-am odihnit ancora în viața ta

căci și ancorele obosesc, ca pleoapa

atunci când te privesc prelung,

ca pe un decor livresc, iubirea mea…

Lumea-i împotriva mea și a iubirii

uneori,

cu anormal dispreț… De ce?

Pentru că nu dau lumii alte flori

așa cum ei, doar ei, știu să le pună preț?

Ori poate al nost’ amor e prea pestriț…

De-o fi așa, spun negreșit:

Să vorbească pentru noi culorile!

26 februarie 2013

foto: Pinterest

Eu din tine

Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci. Mă văd diform, schimbat, cu un alt chip. De nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește. Mintea nu mi-e la loc. Ochii nu mă mai reprezintă… mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunți din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări…

Oameni și granițe

Niciodată nu m-au convins portretele de familie. Fotografiile cu zâmbete largi, cu mame care-și țin mâna, afectiv, pe umărul soțului preaiubit sau al unicului lor copil. Poate pentru că la noi a fost altfel. Nouă nu ne-a ieșit asta, pe bune, niciodată. În plus, eu nu sunt unica, mai e și Adelina, soră-mea. Cât despre tata… numai mama știe ce a făcut cu el, cu adevărat.

Anti-ego

Am obosit. Drumul e prea lung și simt nevoia să mă așez. În viață există un moment pentru fiecare decizie, pentru fiecare acțiune. Acel moment în care te așezi și faci o pauză există și el și cred că m-a ajuns din urmă. E mai ușor să privești în jur și să-ți dai cu părerea… adevărul e că nu am prea fost în acțiune niciodată pe acest drum, pur și simplu m-am lăsat ademenită de-un miros. Dualitatea prevalează în orice mediu, nu o poți nega. Sacrul și profanul se găsesc în cantități inexacte în fiecare aspect al vieții. Tac. Din toată cugetarea n-am înțeles prea bine cu ce m-am ales până-n momentul de față. O fi sacrul sau profanul? Sau există și purgatoriul? Probabil aici mă găsesc. La mijlocul drumului. În purgatoriul meu de vise unde singură-mi aleg drumul, dar aștept și o confirmare de la cei Mari. De ce să nu recunoaștem? Întotdeauna ne-am așezat stratificat și am depins mental de acest sistem. Mereu e o persoană sub Mia, pe care Mia o va lua mai puțin în seamă în drumul ei, deși o va aprecia pentru locul până unde a ajuns, cu invidia inerentă și desconsiderația absolut omenești Miei. Și Mia e un om ca oricare altul!  N-am stabilit că nu suntem perfecți? Și mai e o persoană deasupra Miei, de care Mia depinde de cele mai multe ori – psihologic sau… nu! E de ajuns să fiu dependentă psihologic.