”Fondatorul” – seminar de parșivism în stare pură

Ați mâncat, măcar o dată, de la McDonald’s? Dacă da, înseamnă că subiectul acestui film vă va fi mult mai ușor digerabil (sau nu?!), iar dacă nu, felicitări, sunteți altfel!

Am fost ieri la un film biografic (zic eu), care a tratat subiectul așa-zisului fondator al francizei McDonald’s. Totul bine până acum, totul a fost ok, dar, poate vă întrebați, ce am căutat eu la un astfel de film în condițiile în care am mâncat la antenumitul restaurant doar de câteva dăți, numărabile pe degetele de la o singură mână, și ce are așa de interesant un asemenea film?

1. Îmi plac biografiile. Mult.
2. Subiectul filmului nu tratează doar parcursul McDonald’s de la mic restaurant la gigant al sectorului pe care-l ocupă, ci, după părerea mea, tratează, mai ales, șiretenia cu care Ray Kroc, proclamatul fondator al francizei, a ajuns să transforme acest brand. Deci, este un film despre succes.

foto: mizhollywood.com

Despre asta voi vorbi și eu, în cele ce urmează, fără să fac apel la mijloacele mai puțin ortodoxe ale lui Kroc.

3 filme din 2016 de văzut în 2017

2017 a început cu o leapșă. Eu, care nu prea cad în acest joc decât dacă mă provoacă cu adevărat, am acceptat să primesc această leapșă de la Piratul Cinefil, căruia îi mulțumesc pe această cale.

Despre filmele din 2016 care m-au impresionat am discutat în secțiunea dedicată recenziilor cinematografice de pe blogul meu, astfel că la această leapșă voi alege 3 producții pe care nu le-am recenzat. Nu o voi face nici acum, nu simt nevoia și nu e momentul, însă voi scrie câteva rânduri legate de motivele ce m-au mânat să le nominalizez aici.

3,2,1… să începem cu începutul.

Două lozuri… sau ce se întâmplă când norocul se-ntâmplă…

Din start vreau să vă spun că aceasta nu e o recenzie de film. N-are cum. Nici celelalte nu au fost, doar au semănat. Diferența e că aici pun mai multă emoție și mai puțină analiză. 🙂

Am fost la o comedie. Românească. La cinema. Am zis-o și pe-asta (emfaza să rămână pe primele două enunțuri, preferabil, că la cinema am mai fost). Și mi-a plăcut. Mult. Am ieșit foarte binedispus și mai fresh decât am intrat pe poarta sălii de cinema.

Să o luăm pe părți. Așa e mai distractiv. 🙂 🙂

Sieranevada – Pomana ca eveniment social

Ieri am avut ocazia să asist la prima proiecție în Baia Mare (și țară, pe alocuri) a filmului Sieranevada, în regia lui Cristi Puiu. Evenimentul s-a produs metaforic, ca și alți ani, la vechiul cinema al urbei. Pe vremuri,  aproape un loc de pelerinaj. Despre cinema-ul cu pricina am mai vorbit în câteva ocazii și nu simt nevoia să adaug ceva nou. Totul e la fel. Nemișcat, în beznă, letargic. Tot cu lanterna ni se luminează drumul înspre un loc bun de vizionare dinăuntrul sălii, tot a mucegai și a vechi miroase și tot la fel de prost se vede imaginea. Despre sonorizare, numai de bine…

Trecând peste asta, în minte-mi vin câteva scene marcante ale filmului antemenționat. Multe tablouri din film merită atenția, dar mă voi referi, în cele ce urmează, doar la câteva.

Eminescu în ediție inedită

Azi e 15 ianuarie. Neoficial, e încă o zi liberă pentru că aproape toată lumea-l sărbătorește pe Mihai Eminescu. Pregătirile s-au terminat, show-ul a început: să-l cinstim pe Eminescu, zice toată lumea-n cor.

Eu, azi, am avut o zi plină, dar mi-am făcut timp, totuși, să public ceva ce, cred eu, va fi destul de apreciat de către ”eminescofili”. 🙂 Un ”film documentar”. Primul film documentar despre Mihai Eminescu, Veronica Micle și Ion Creangă. Un film mut din anul 1914, realizat de Octav Minar (prozator, traducător şi istoric literar).

O peliculă scurtă, de aproximativ 20 de minute, valoroasă prin statutul ei prototipic și prin omagiul adus celor trei personalități alte vremurilor românești de altă dată.

Eminescu, Veronica, Creangă, omagiul meu de astăzi.

partea 1

partea 2

partea 3

 

 

”Nostalghia”, chinul dorului de Casă

Astăzi vă prezint o perspectivă asupra unui film care m-a lăsat cu multe teme de reflecție… sau poate doar cu una, mare și lată. Un film în fața cărui adevăr, orice cinefil, merită să se închine. Haideți să ne întoarcem pe Via Sacra… sau… măcar să ne apropiem de ea. Curaj!

Cronica nu-mi aparține.

_______________________________________________________________________________________________

De ce merg oamenii la cinema? Ce-i împinge – se întreba Andrei Tarkovski, în cartea sa de confesiuni despre specificul cinematografului şi al operei sale, Sculptură în timp – spre acea sală întunecată unde, timp de două ore privesc jocul umbrelor pe ecran? Să fie nevoia de amuzament, nevoia unui anume drog? „Eu cred că motivul principal pentru care cineva merge la cinematograf – arăta regizorul Nostalghiei (Premiul Criticii Internaţionale, Premiul Juriului Ecumenic şi Premiul pentru Regie ex-equo la Cannes, 1983 ) – este timpul: timpul pierdut sau petrecut, ori pur şi simplu netrăit. El merge acolo pentru o experienţă de viaţă. Cinematograful, ca nici o altă artă, lărgeşte şi concentrează experienţa unei persoane şi o face mai lungă. Aceasta este puterea cinematografului autentic. Star system-ul, show business-ul, light entertainment-ul nu au nimic de a face cu el.” Bune sau rele, filmele sale au fost – de la primul, până la ultimul – purtătoarele acestui crez.

AFERIM, dragi români! Am rămas la fel…

Zilele trecute am avut plăcerea să vizionez la cinema (uau!) cu o audiență ceva mai mare decât la alte filme românești (deci mai mult de două persoane, cu cea care mă însoțea), Aferim! Am râs, mai cu poftă, mai cu o lacrimă-n colț de ochi, m-am scandalizat ( oare de ce?) și m-am transpus în epocă preț de două ore… de fapt, nici n-a fost nevoie să ies din epocă (doar am renunțat la smartphone și alte cele), pentru că lucrurile, pe ansamblu, stau cam la fel ca în dragul secol XIX. La noi, pe toată Țara Românească, luată ca stat, ceva mai măricel azi, găsim aceleași stereotipuri pornind de la cel de bază, referitor la țigani. Cu el voi începe, dar mă voi opri doar la patru imagini ce-au devenit arhetipale în cultura (tușesc) noastră.

Prietenie adevărată demonstrată (Q.E.D.): cronică de film

Am avut plăcerea să asist la premiera mult așteptatului film românesc Q.E.D. la Cinema City Baia Mare. Poate vă întrebați de ce am așteptat mult această peliculă. Prima explicație e un nume: Ofelia Popii, actrița mea preferată de la TNRS pe care o mai văzusem într-un film despre care am scris pe blog: Undeva la Palilula. Trecând peste preferințele mele, trebuie să recunosc că subiectul m-a atras mult. Este vorba de istorie, în primul rând, iar eu am rămas mereu, într-un fel sau altul, legat de acest domeniu. Totuși, dincolo de fațeta istorică, aici se povestesc întâmplări din viață, reacții, atitudini și se contemplă caractere. E un film istorico-social, mai degrabă.

Q.E.D – ceea ce era de demonstrat cinematografiei românești

Unul dintre cele mai apreciate filme româneşti din ultimul an, QED (Quod Erat Demonstrandum), în regia lui Andrei Gruzsniczki, intră în cinematografele din toată ţara începând cu 10 octombrie 2014. Un film captivant despre compromis, prietenie şi trădare, apreciat de presa internaţională şi proiectat la Roma, New York sau Karlovy Vary, QED aduce pe ecrane doi actori renumiţi pentru performanţele din teatru, Ofelia Popii şi Sorin Leoveanu, alături de Florin Piersic Jr.

Jos labele de pe Grace!

Casele regale se scandalizează deseori, s-o recunoaștem, e ca și cum ar intra în fișa postului lor, ar fi un hobby ori a doua limbă vorbită. Când simt că prestigiul se află la mijloc, nu se dezic să aducă explicații și clarificări (uneori dintre cele mai fanteziste) pentru ca poleiala de pe coroană să nu sclipească mai puțin. Dacă până acum acest post vă poate părea un eseu antimonarhist, veți vedea că e de fapt o cronică de film.