Citatul de duminică (65): „Asta e familia, de fapt”

Fumez pentru prima dată un cui și mă simt extrem de bucuroasă că fac parte din experiența asta. Dăm cuiul mai departe, de la una la alta, numai că lângă mine e Misha și am o reținere. Mă uit la Norma, care-mi face semn că e OK. Până să-mi mișc capul spre cea mică, ea îmi și smulge joint-ul din mână, trăgând un fum serios. O privim toate. E perfectă. Râde continuu, e vădit bucuroasă de ce trăiește, iar acest lucru pe mine mă face și mai împlinită. O mângâi pe față cu ambele mâini. Îi dau părul deoparte și descopăr pentru prima dată cei trei cercei mici, unul sub altul, înfipți în pavilionul urechii sale stângi. N-avusesem ocazia să-i observ până acum. Nu m-a lăsat să-i perii părul.

O privesc și-i respir frumusețea. Marca tribului. Misha mea, trăgând dintr-un joint, cu cei trei cerceluși în ureche. Superbă, în rochiță ei diafană de culoarea nisipului, ce fusese cândva a mea. Singurul gest de ajutor al mamei mele pentru ea. Totul s-a potrivit magistral pentru a-i da imaginea măreață de acum.

Mă ridic și mă apropii de Normandia, care se sprijină de frigider și discută cu bruneta. Se sorb din ochi. Ajunsă în dreptul ei, se întoarce spre mine și mă prinde de mână.

– Se descurcă bine Scumpa! De parcă ar fi crescut-o cu iarbă.

– E în cultura lor, o lămuresc. Mi-am dat seama după modul autentic în care ține țigara și trage fumul. Și mi-am mai amintit și de ce mi-a spus Damaris mai demult. Uite, ea ar fi perfectă în momentele astea. Nici nu știu de ce nu mi-a trecut prin cap să îi cer ajutorul.

– Fă, treaba rămâne în picioare, da? Adică mai pot să am grijă de ea, nu?

– Mai poți, firește. Oricine e binevenit. Orice persoană care încă mai crede-n salvare.

– Da’, tu cum ai procedat cu ea? Cum ai găsit-o, Gabriela? Scuipă tot!

(…) Focoasa pleacă de lângă noi și se alătură altui grup. S-au creat trei bisericuțe în stabilimentul fetelor. Cele care stau în jurul Mishei și se bucură de prezența ei, lângă ele sunt cele care stau separat și își văd de ale lor și mai suntem eu și Normandia, care ne-am detașat un pic de toate.

– Ea ne-a găsit pe noi, îi spun. Pe mine și pe Remus. Ieșisem să vedem ce a mai rămas din aborigeni, după războiul ăla patetic. Noi dădusem peste o micuță din trib, o bună prietenă de-a ei, dar era prea târziu… și-apoi a apărut și Misha. Atunci le-am dus departe de locul ăla întinat.

– Și ce-ați făcut cu micuța moartă?

– Am dus-o aproape de plajă. Într-o zonă din vecinătatea casei mele. Am îngropat-o în păduricea de la marginea plajei. Așa pot avea grijă și de ea și e aproape de prietena ei, pe care simt că o iubesc tot mai tare.

Normandia mă îmbrățișează puternic. Ciudat sau nu, azi am simțit ceva ce nu mai simțisem demult. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit ca într-o familie. Poate nu e cea mai grozavă familie, nici nu cred să existe așa ceva, dar lor le pasă. Le pasă. Asta simt și asta îmi doresc pentru Misha. Un grup de persoane în mijlocul cărora să se simtă protejată și iubită.

Asta e familia, de fapt.

(citat din romanul Triburi, Mihai Cotea, Sibiu, 2022, pp.114-115)

Publicitate

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: