Visurile se împlinesc într-o zi de vineri

Într-o zi de vineri, 20 martie, mi-am împărtășit un vis, am eliberat un porumbel mesager care să ducă invitația mea la reflecție tuturor oamenilor buni pe care i-a întâlnit și care îi vor apărea în drum, pe viitor. Fundalul pe care s-a desfășurat acest eveniment a stat sub semnul prieteniei, contextul ales purtând semnătura fericirii, deoarece ieri a fost ziua în care, oficial, ne-am dat voie să fim fericiți. Ziua Mondială a Fericirii. Tot ieri, am trecut și un prag simbolic, echinocțiul de primăvară. Unde mai pui că s-a nimerit și cu eclipsa parțială de soare? Alegerea datei lansării, cu toate semnificațiile ei, s-a făcut la nivel înalt, sau a fost predestinată. Pentru mine, ziua aleasă, a avut rolul de a mă dezvălui în fața tuturor celor prezenți, de a mă descărca, de a da jos din mine pe cel ce sunt cu adevărat.

Lansarea volumului meu de debut nu ar fi fost la fel fără susținerea venită din partea celor două doamne minunate care mi-au ghidat prezentarea și fără celelalte doamne cu suflet cald, care au crezut în cel ce sunt și m-au făcut posibil pe mine, pe cel ce am devenit de ieri, un autor la început de drum. Prezentarea de la lansare a decurs neașteptat de relaxat pentru invitați și plin de emoții pentru subsemnat. La început, a subliniat câteva repere despre mine doamna profesoară Berciu Maria, care m-a învăluit, prin spusele ei, într-o aură prea luminoasă ochilor mei. Am fost, realmente, copleșit de bucuria și sinceritatea din cuvintele ei și de încântarea cu care a recitat, cu această ocazie, și câteva versuri semnate de mine.

DNA. BERCIU MARIA, o persoană de la care avem cu toții ce învăța

Momentele de împlinire sufletească au continuat atunci când o altă doamnă și prietenă de suflet, Liliana Voș, actriță la Teatrul de Păpuși din Baia Mare, a citit, dumnezeiește, un fragment din roman. Botezul micului meu volum s-a finalizat la o mică gustare și un pahar de vorbă alături de aproape toți invitații dragi inimii mele care s-au alăturat debutului meu.

LILIANA VOȘ CITEȘTE MEMORABIL DIN ”VREMEA TORNADEI”

Împlinit, încrezător și bucuros, am credința că scrierea mea a ajuns la cei ce au avut nevoie de sâmburii ei și port speranța că din acești sâmburi, vor crește, pe viitor, câteva raze calde asupra lor și asupra mea, căci… după tornadă iese mereu soarele. Mulțumesc sufletelor voastre!

mereu alături de mine cu sufletul ei mare și bun, dna. FLAVIA ȘOFRON

fragmentul de la lansare:

În dormitorul Lascilor, doar televizorul mai spărgea liniștea. Era o liniște care-ți pătrundea în spirit, și numai de erai de piatră nu o simțeai. Deși stăteau unul lângă altul, pe canapea, cei doi păreau să nu mai aibă nimic să-și spună de ceva timp. Subiecte ar fi fost berechet, dacă ar fi doar să urmărim prin ce au trecut amândoi în ultimele zile. Dar, ca la matematică, când reducem elementele ce pot fi reduse, aici secretele, nu mai rămân prea multe de spus. Cu toate astea, Horațiu se simți acum impulsionat de experiența din timpul zilei pentru a deschide un subiect delicat pentru Dorina. Pentru a o liniști în prealabil, o atinse ușor pe braț. El simțea deja că subiectul avea să-i displacă ei, cu atât mai mult cu cât, acum, unele momente neplăcute ale relației păreau să revină la orizont, financiar vorbind.

– Știi unde-am fost azi?

– N-am de unde… răspunse Dorina absorbită de acțiunea de la televizor. Răspunsul îl dezamăgi pe Horațiu, dar nu îl luă pe nepregătite, căci se aștepta la mult mai rău.

– Am mers cu mașina în afara orașului la… acolo, știi tu… la periferie.

Simțindu-se cu musca pe căciulă, Dorina se ridică în capul oaselor, cu o privire ce emana suspiciune.

– Dar ce ai căutat acolo? Mă verifici? Ai vorbit cu Andrei, așa-i?

Horațiu o privi lung, apoi o luă din nou de braț pentru a o calma, dar femeia se smuci înapoi. Era prea încordată, extrem de încordată, și bărbatul nu-și putea explica de ce. El nu înțelegea, nu-i mai putea citi gândurile. Se înstrăinaseră mult în ultimul timp. Uzura timpului?

– Nu, Dorina, n-am vorbit cu Andrei. Ce să-mi zică? Eu îți spun de mine, femeie! Mă poți asculta și pe mine odată?

– Nu-mi mai spune ”femeie” pe-acel ton, că iau foc! Nu suport să-l simt… acel cuvânt mă taie, mă rănește când îl pronunțați așa.

Dorina se ridică în șezut și-și frecă bine ochii și fața. Horațiu nu îndrăzni să miște nici măcar un mușchi. Era contrariat.

– Cine ți-a mai spus așa? Vorbești prostii… Eu mă refeream la casa mea părintească, la întoarcerea în copilărie. N-ai idee cât m-a reîncărcat acea vizită acolo… Mi-am revăzut casa și am mirosit din nou pământul, și știi ce? Era la fel… măcar el, pământul de acolo, căci cel pe care stau zilnic se schimbă precum o bucată de burete și mă absoarbe și pe mine în el. Îi simt chemarea, Dorino, să știi…

Dându-și seama că n-are motive să se îngrijoreze, ba chiar mai mult, bucurându-se în sinea ei că bărbatul nu bătea monedă pe deviația ei, Dorina fu tranșantă:

– E frumos când te întorci în timp, așa cum zici, dar nu se poate și-n realitate, iar, dacă așa nu se poate, prefer să las dracu’ visele, căci nu vreau să-mi împui capul cu ele și cu prietenele lor, frustrările.

Horațiu o privi fix, plin de milă și dezamăgire. I-ar fi plăcut, evident, să lege o conversație mai lungă de-atât cu ea. Totuși, insistă:

– Știi, de-ar fi să mă întorc în timp mi-aș alege cu totul alte modele.

– Dar care ți-s modelele? Șeful acela, parșiv, al tău? Sau ex amărâta aia de Lili? Ar trebui prima dată să-ți schimbi mintea…

Horațiu rămase pironit, uitându-se, hipnotizat, spre Dorina. Aștepta un răspuns adevărat, nu înțepături copilărești. Subiectul acestei discuții se voia serios, astfel că stărui pe temă:

– Doar imaginează-ți, Dorino. Închipuie-ți că poți schimba trecutul, că ai o putere imensă în tine, că ești investită divin pentru câteva momente. Ce-ai face cu momentele acelea? Unde simți tu că ai greșit?

Era, vădit, un caz incomod pentru ea. Fu nevoită să se refugieze tot la fereastră, luându-și aceeași sursă de inspirație ca și în alte dăți – muntele. Nu-și pusese niciodată întrebarea ce o leagă de munte, îndeosebi de acel vârf care se zărea, palid, în depărtare, dar, uneori, se imagina acolo, pe el. Incredibil, dar, în acele momente, era cald… era zăpadă și era cald, se putea simți confortabil într-o poziție incomodă, își găsea un fel de împăcare astfel. Stând cu spatele la soț, Dorina-i dădu răspunsul așteptat, fără a slăbi din priviri piscul liniștii ei:

– Dacă aș avea o asemenea putere, cred c-aș schimba ceva în trecutul meu pentru a nu ajunge azi să avem o astfel de discuție noi doi. Mă doare… Știi cum mă simt de fiecare dată când vin acasă? Mă simt uscată… mă simt uscată, iar asta mă irită extrem de mult sufletește, căci aș dori să înot în tine, în dragostea și înțelegerea ta, dar totul s-a uscat între noi, Horațiu.

Autoanaliza era prea mult pentru Dorina, lacrimile fură supapa de exteriorizare a emoțiilor care stăruiau în ea în acele momente.

– În ultimul timp așa a fost mereu, dragul meu. Ori a fost jobul unde lucram împreună, la actuala mea ”fostă” agenție de imobiliare, ori era Lili, ori plictisul pe care-l simțeam de câte ori îți revenea obsesia bolnăvicioasă pentru nea Cozma. Între noi nu mai pâlpâie mai nimic și asta se vede și acasă. Știi tu… problema cu Larisa… Am fost nevoită să-i țin o predică azi-dimineață, dar așa mă tem că e prea târziu, încât simt cum un foc mistuitor crește în mine continuu. Aș vrea să sparg toată casa asta și s-o reconstruiesc apoi … nu e și asta o dorință de întoarcere în timp? Nu… e pură frustrare…

Martor la aceste declarații amețitoare ale soției, Horațiu se ridică în picioare alene, căci amorțise în poziția în care stătea, iar acest lucru îl sperie și mai tare. După câteva ezitări, își luă inima-n dinți și se duse la Dorina pentru a o strânge în brațe. Plânseră amândoi câteva minute bune, apoi Horațiu îi șterse lacrimile și o mângâie, drăgăstos.

– Să nu plângi vreodată pentru mine… Modelele sunt hiba… Da, da, acele modele pe care ni le-am asumat amândoi și de care-ți spuneam înainte.

– Ce modele, Horațiu? Tu mi-ai fost model, de când eram mici. Te-am urmat peste tot și aș mai face-o și acum, să știi. Nu mă mândresc eu prea tare cu locul și situația în care eram când ne-am cunoscut… Tu aveai cam 9-10 ani, iar eu abia trecusem într-a doua. Dar știi asta, nu?

– Îmi place să-mi amintesc…

– De ce? Pe mine amintirile mă ustură… Pentru că am pornit de jos și pentru a ne bucura de câteva clipe de prosperitate, am fost nevoită să trec prin situații și momente degradante pentru mine. Mi-e groază de reîntoarcerea acolo, mai cu seamă cu gândul, apoi cu fapta!

După ce o liniști, Horațiu se depărtă ușor, luând o mină serioasă:

– Mai sunt și mesajele aici… Da, nu te uita așa la mine! Am interpretat greșit mesajele care ne-au venit de la diferite persoane sau prin diferite persoane. Eu, unul, asta simt. Și nu mă refer la fiica noastră. Ea nu e o curvă! N-ar putea să se vândă nicicând! Mă refer strict la mine și la momentele din viața mea.

– Poți să fii mai concis?

– Pot, dar e la mintea cocoșului. La firmă, Dorina, acolo sunt toate mesajele ce trebuiau descifrate. La firma lui nea Cozma. Nu am reușit, așa că am ajuns aici, unde sunt…

Cei doi se priveau față-n față, mai degrabă ca doi parteneri de afaceri decât ca doi parteneri de suflet. Destăinuirile avură și un revers, ca orice lucru, de altfel. Îi apropiară pe soți, dar scoaseră la iveală și aspecte neplăcute. În realitate, cei doi se temeau să se apropie sufletește din nou.

– Se va rezolva, Horațiu. Se va rezolva cumva și asta cu firma, nu cred că te-au lăsat la ananghie așa, cum ar fi ei.

– Vezi? Și tu i-ai crezut! Dar stai liniștită, am și eu un mesaj pentru ei. Pentru toți.

– La ce te referi?

– Vei afla la momentul potrivit, iubito.