Paradisul nostru pierdut

autor & sursa: (c) Carmen Georgeta Popescu

Stau cu coatele pe masă, un gest ce nu se potrivește cu stângăcia celor ce-și frământă mâinile pe dedesubt. Îmi rezem gândurile în palme, în felul ăsta le mângâi şi le simt răcoarea împrumutată nopţilor când nu ştiam de ce nu-mi este suficientă  flacăra din mine. Mă întreb de ce mai fac focul dacă tot m-am decis să te chem aproape. Parcă aş trăi o eră a glaciațiunii în care verile alunecă printre degetele celor ce urlă că vin apele peste noi . Nu mi-e frică de ape, ele cutreieră Universul şi văd totul, de la ele aş putea învăţa ceva. Dar mi-e frică de spaima celorlalţi în faţa lor, de isteria ce s-ar transforma într-un căluş mâlos ce mi-ar opri cuvântul. Mă depărtez cât pot de potop şi-l măsor cu cele câteva pagini împrăştiate pe pat . Nu ştiu când le-am scris. Poate am fost doar mesagerul. Cu coatele pe masă, parcă sfidând orizontul ce se contractă în ritmul respirației, trec dincolo de frig, dincolo de spaime şi mă văd colorând aerul cu gânduri .

Dacă viaţa are un scop înseamnă că ea are şi un merit , înseamnă că suntem  fiinţe care merită . Mergând pe firul gândului mai departe , auzind oamenii spunând că viaţa este tot ce putem avea mai valoros, mi-e clar că denigrarea şi umilința la care suntem supuşi uneori, de către cei care sunt exact ca şi noi, au o conotaţie şi mai perfidă. Sau poate că au un sens mult mai profund decât suntem în stare să mărturisim .E dificil să vorbeşti despre oamenii-înger, oamenii merituoşi , pentru că singura teorie cu care suntem obișnuiți să trăim este cea a păcatului , a căderii în sub-valoarea noastră ca suflete. Ea are milenii în spate, are de partea ei spaimele şi suferinţele celor torturaţi de dilema  omului luminos versus omul păcătos, decăzut , cum aş putea eu sau oricine altcineva să răstoarne cu uşurinţă imaginea creată şi stabilizată în conştiinţa majorităţii, încât ea să revină la forma iniţială şi adevărată? Când nu mai pot schimba nimic, oamenii au tendinţa de a se simţi înfrânţi, poate asta este adevărata putere a ideii de cădere din Paradis  ce ne-a fost injectată în somnul prelungit al existenţei noastre, adevăratul venin  ce ne omoară încrederea în noi înşine, ca să nu vedem utilitatea continuării vreunei lupte pentru adevăr. Dar atunci cum rămâne cu libertatea noastră? Fără vreo luptă , vreo zbatere, vreo căutare misterioasă,  indiferent la care nivel al înţelegerii noastre sau al  desfăşurării ei, ce rost mai are termenul de eliberare ?
4765398926_50455bc8aa_o
foto: Flickr
Neînţelegerea unui fapt, a unei stări, a unei emoţii, a unui concept , a orice din viaţa noastră , aceasta prosternare în faţa necunoscutului temporar  este un munte abrupt ce ne sperie cu  potecile lui colţuroase. Îndrăzneţii au întotdeauna tălpile rănite şi sunt părăsiţi de mulţime,  de fapt mulţimea şi-ar dori, instinctiv, că ei să rateze şi astfel să nu se demonstreze lâncezeala de gânduri ce le-a înecat până şi speranţa , să nu se vadă  rătăcirea sau împotmolirea în  propriile lor concepţii  născute şi limitate la efemer. Şi când îndrăzneţii cuceresc acest munte, cu preţul cuvenit, evident, mulţimea îi aclamă,  dar o face din nevoia de dezmorţire a unei zile banale din viaţa lor,  nu din sentimentul de regăsire şi identificare cu modelul creat de învingători . De fapt, acest model, al omului potent şi imposibil de îngrădit în aspiraţiile lui  există în fiecare dintre noi, dar nu iese la suprafaţă decât în rare momente. Poate de aceea oamenii l-au uitat sau nu mai pot crede în el , sunt prea multe ” adevăruri ” contrare în jurul lor ca să mai poată privi spre cer  altfel decât cu umilinţă sau cu disperarea celui ce imploră îngăduinţa . Fiecare are propriul lui paradis pierdut – se spune , propria depărtare de linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de alții şi  totuşi, paradoxal, ei şi le caută pe toate acestea în afară, le caută în ceilalţi , ca şi cum ceilalţi le-ar mai avea încă şi i-ar putea ajuta. E o dublă capcană şi o triplă durere. Mai întâi se simt separaţi, iar  apoi se simt dependenţi de ceilalţi ; se simt alungaţi, duruţi , nedoriţi , nepotriviţi  ca apoi să viseze şi să-şi dorească  să devină centrul universului pentru altcineva ;  îi invidiază sau îi suspectează pe cei din jur ca apoi să se încreadă orbeşte în ei, în puterea acestora de a-i salva cumva de ceea ce pare că este singură realitate . A părea , a ni se părea  – multora ni se pare că este un verb ca oricare altul  şi nu-i sesizăm  puterea de  inducere a stării de nesiguranţă sau de iluzie, nu-l vedem ca pe instrumentul aruncării minţii fie în acceptarea  suficienţei, fie în  căutarea unei definiţii definitive pentru  ceva ce este în permanentă mişcare, transformare și devenire. Aceasta este  imaginea cea mai grăitoare a  dorinţei omului de a opri timpul în loc, de a-l stăpâni şi apoi de a-l lega de nevoia lui de autodefinire în raport cu ceea ce îl înconjoară .
Pierderea paradisului  e mai degrabă o binecuvântare decât o pedeapsă,  pentru că  dacă ceva nu poate fi pierdut , nu poate fi nici regăsit, ca urmare , această pierdere  este o  posibilitate reală de a simţi dorul de ceva şi nevoia de a-l regăsi sau de a-l redefini . Trăim  stări diferite şi intense  în cele două momente, dar cele mai multe şi mai interesante le trăim  între ele , între vămile ce despart două lumi sufleteşti ce nu se pot privi în oglindă fără să facă comparaţii . Mi se pare relevant faptul că avem amintirea paradisului  o purtăm atât de adânc în noi încât însăşi viaţa noastră se transformă într-o necontenită căutare. Percepţia  exteriorului  este o înregistrare, un şir de date şi informaţii ce ar rămâne fără noimă dacă nu am introduce în ecuaţia căutării  posibilitatea  relevării adevărului, al adevărului nostru, evident. Şi acest exerciţiu , neconstientizat întotdeauna în întregime , nu apare o singură dată în viaţă , accidental  şi fără beneficii, el nu foloseşte exclusivist o singură cale , cea a minţii sau cea a simţurilor. Comparaţia este  un instrument minunat , e permanent prezentă  şi necesară în  procesul cunoaşterii, dar ea este o monedă cu două fețe, e riscul căderii în extreme .  O faţetă ne poate transforma în orgolioşi, în nemulţumiţii care  nu pot  accepta ca altcineva să fie atât de diferit de ei încât să îi pună în umbră .Cealaltă faţetă  ne poate  aşeză pe umeri o concluzie atât de brutală şi greoaie încât să nu vedem în noi decât neputinţa , nepotrivirea şi lipsa oricărui merit . Diferenţele nu ţin numai de voinţa sau de abandonul nostru, nu sunt inutile şi nici  nu urmăresc să ne rănească sau să ne oprească din a da o măsură  aspiraţiilor noastre, ele pot fi cea mai bună cale de a ajunge la noi înşine . Comparaţia este o abilitate mentală ,  nu ştiu dacă oamenii îşi pun întrebarea : de unde o au ? , nu ştiu dacă asta îi frământă îndeajuns încât să devină mai atenţi în a o folosi . Abilităţile mentale par a se dezvolta  datorită învăţăturii, a efortului de a memora şi a ne folosi apoi de teorii şi ecuaţii,  pe care  le combinăm sau le rafinăm până la apariţia altora, mai complexe şi mai cuprinzătoare . Dar evidenţa din jurul nostru ne înţeapă cu întrebări de genul : de ce nu se întâmplă la fel cu toţi cei care urmează o şcoală , de ce nu acumulam la fel, de ce nu ” vedem ” la fel concluziile ? Cine sau ce face diferenţa ? Trebuie să existe ceva  nativ  care  doarme sau doar stă ascuns în profunzimea noastră , ceva ce aşteaptă un semn de la noi ca să intre în scenă. Să fie sufletul, să fie  experienţa  trecutului , să fie norocul de a ne trezi din incertitudini sau confuzii la momentul potrivit? Sau poate toate acestea şi încă multe altele , pe care le  recunoaştem şi le folosim treptat, odată cu fiecare pas spre casă ?  Pe acest drum ne purtăm bătăliile interioare, pe acest drum îi întâlnim pe ceilalți , pe acest drum se produc separările dar și (re)conectările.
Anunțuri

2 gânduri despre „Paradisul nostru pierdut

  1. multa filosofie care te pune cu adevarat pe ganduri….seara frumoasa sa ai….

    1. Ai dreptate. Autoarea e aproape de inima mea tocmai prin propria-i viziune asupra vietii si a propriei sale persoane. O seara frumoasa si tie!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

SUNT UN ADOLESCENT REBEL

.... si asa vreau sa raman...

Blogul unei cinefile

Filme, seriale, recenzii și recomandări

Onișoară Claudiu-Liviu Blog

Poezie, proză scurtă, articole, eseuri.

CLIPE DE RAI DIN IADUL MEU

SCRIE! Nu sta degeaba că degeaba stai

Fum de Ţigară

Simte,dar taci.Scrie.

Dintr-o suflare

Povești de suflet

Personaje de Basm

„Cărțile reprezintă umanitatea dată la tipar.” Barbara W. Tuchman

Poetaria Journal

© Ioana Haitchi - Blog de poezie, traduceri, eseuri, ştiri culturale

*Ana-Maria.PM*

Poetry lover, coffeeholic & books addict

Colțul Cultural

Repaus cu cap

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

365 dni w obiektywie LG

365 days a lens LG

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close