Ferestre-ochi – partea 1

autor: (c) Corina Militaru

Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.

Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memoria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Piciorele nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinile abia de mai apucă, iar de ţinut… Vărs, scap, sparg şi adeseori îmi supăr fiica. Ea mă îngrijeşte. M-a adus demult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv a mea, tot confortul, dar deși îi apreciez efortul îmi este dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vrea să respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-un parc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singură nu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.

Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit nu mai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelor de altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos! De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să mă privesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirile celor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţios în spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă, tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să mai atragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uitături încurcate şi grăbite să ocolească viziunea supărătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prost disimulată şi nerăbdarea de a scăpă de această atingere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să caute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznesc să-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu în trecut. La fel am fugit de această imagine, am evitat să mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-am amăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie. Am îmbătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cum o vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nu ştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa.

S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Că la periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şi totuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de împărtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul adevăr atât de aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul anilor trăiţi în fugă. Am încercat de nenumărate ori să-l transmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbită ca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bolboroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul limpede se rostogoleşte în afară în sunete neinteligibile, cuvinte frânte, propoziţii rupte. Zbatere pe care ea mi-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă, nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijorează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg, mi-aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încă o dată.

Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt ageri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nu se dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem. Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, judecă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a îndepărtat de mine. Deşi fac parte din ea – trăiesc totuși – m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a aruncat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. În rest, în afara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Oricât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semne diperate, nimeni nu mă ia în seamă. Insist, aprind în priviri lumini, chemări, doar, doar cineva îşi va reaminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă mai am dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă mine mai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nu neg, am făcut şi eu la rândul meu.

old_woman_young_girl____by_anubis

foto: anubis.deviantart.com

            Probabil singurul motiv al disperării mele de a rămâne conectată cu exteriorul este frica, disconfortul, neputinţa de a convieţui cu această Ana lăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prin milionele de proiecţii aruncate împrejur la întâmplare, deodată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-o aud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoaptele ei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legăturile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse peste măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-i accept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări, liberă şi autentică sută la sută. Să recunosc că am ascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfaturile inoportune. N-am fost deloc fericită când am reîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-a fost prietenă nepreţuită – mi-am reamintit ulterior. Din contră, m-a speriat, şi nu neapărat prezenţa ei, ci mai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea. Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de natură să mă răvăşească, să clatine tot ceea ce credeam că este ordine şi normalitate în urma mea.

I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma ei nu puteam minţi oricât aş fi vrut. Simţeam din toată fiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodată nu i-am dat importanţă. Mai mult, am evitat din răsputeri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptă a acestui ceva din mine a fost strivit, anihilat, respins cu înverşunare. Mă încurca teribil şi nu aveam nevoie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Niciodată.

Totuși în copilărie îmi permiteam luxul acesta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă visurilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se înfiripa şi alta se destrăma, însă eram dezinvoltă şi adevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarece recunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât de mult, încât mama, îngrijorată de aşa-zisa mea însingurare, şi-a folosit toată puterea de convingere ca să mă trezească. Şi a reuşit până la urmă. La început o contraziceam povestindu-i că acolo, înăuntrul meu, era bucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungea să simt toate acestea. Cu timpul m-am conformat. M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii – de necontestat, susţinea ea. Calea, fiind deja croită, eu trebuia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii la fel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răzbăteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp. Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să acopăr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere, goană după viitor.

4822975569_269a7980b4_o

foto: Flickr

            Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nu numai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masa alergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună, să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bineînţeles, şi inevitabil, am eşuat de nenumărate ori, însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, am aspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating – câteodată şi pentru scurt timp am reuşit – am sacrificat consecvent prezentul, proiectându-mi simţirile într-un viitor înşelător. „Nu acum!” îi repetam Anei, cea dornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine, altădată, mai am de făcut…” o reduceam la tăcere, câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte. Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum degeaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-o parte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie veritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratul timpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.

Stau întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spatele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. De la cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lăsat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul. M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o, iritată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bine îngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu prea curând fiindcă are foarte multe pe cap. ”Dacă stăteai locului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit odată cu medicul. Am rămas singură, şi gândul că n-am să apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcar o clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât icnetele mele incapabile să se transforme în cuvinte.

  • VA URMA

partea 2 – duminică, 25 octombrie

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Ferestre-ochi – partea 1&8221;

  1. Pingback: Ferestre-ochi – ultima parte | Colțul Cultural

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s