Gând despre „Zbor la patru aripi” de Anica Andrei-Fraschini

Pe Anica Andrei-Fraschini o cunosc din Lumea Scrisului, de pe strada Poeziei. Acolo ne-am întâlnit într-o zi, nici nu se putea altfel. În galaxia literară unde ne-am găsit, cea a Dialogurilor Literare, multe astfel de „întâmplări” se petrec, și nu doar acolo, cred. Totuși, dincolo de acea lume, interpusă celei reale sau pe care alegem să o numim așa (lume în care ne-am întâlnit, ulterior, cunoscându-ne și față-n față, suflet lângă suflet), n-aș fi putut să ratez versul Anicăi. Unul dintre motive este acela că noi ne asemuim foarte mult la capitolul „viziune poetică”, cu amendamentul că poezia Anicăi este mult mai umană, eu așa o consider.

Anica nu se plânge în versurile sale, astfel că întâlnim deseori destăinuiri poetice precum „nu-mi lipsește nimic”, „pe afară mă lovesc de oameni/cu un zgomot interior/ și doar îi iubesc” sau „în limitele sforăriilor mele/ hotărâte numai să ierte”. În poezia Anicăi găsim iertare, iubire față de oameni, îngăduință. În Anica, omul, găsim aceleași lucruri, ea nu se dedublează atunci când scrie, ea se scrie. Desele noastre colaborări din ultimul timp, ca membri la Asociația Culturală „Cartea, izvor de cultură” și redactori/corectori la revista asociației, „AC”, cred că mă îndreptățesc să pledez și pentru Omul Anica, față de care mă leagă o prietenie frumoasă, pot spune, nu doar o simplă colaborare.

„Zbor la patru aripi” este, în primul rând, o veritabilă incursiune lirică prin meandrele sufletului Anicăi și prin lumea din interiorul său, „o lume suburbană în saline/ joacă respirația înnoită / ca pe un spectacol ratat/ în pas de ciuleandră…”, unde suburban nu are nicio conotație negativă, ci dimpotrivă, așa cum spuneam înainte, având o valoare profund sufletească. Ca o coborâre-n lăuntric, într-un spațiu prielnic respirațiilor profunde, cu iz de salină. Sănătos, necesar.

În „Zbor la patru aripi”, Anica ni se adresează atât direct, cât și indirect, prin intermediul unui alter-ego, prin versuri care păstrează doza bine punctată de cotidian și poetic, „în timp ce umanoizii ca tine/- puțini -/visează la o cafea și o poezie…(…) ți-ai făcut un scop modest/din a mai prinde o dată anotimpul renașterii/ doar pentru a savura întinderea/ platoului cu fericirea construită în detaliu”. Comunicarea acestor versuri devine o comuniune, un act de binecuvântare, de împărțire a Totului din brațele generoase ale muzei spre toți ochii care o citesc și o însoțesc în zbor.

Stoică prin formație, cu acea curiozitate ce debordează de sănătate intelectuală, Anica abordează subiecte grele, precum moartea, de exemplu, fără a le stereotipiza sau fetișiza, ci aducându-le sub lupa sufletului ca într-o exersare a alternanțelor – „uneori mă apropii de moarte/o văd destul de bine/ pentru a-i studia nervura/ și atât/ ea păstrează un mare secret/ despre cel refugiat și ars în toaletă/ mă așez imaginar în locul lui/ doar cu instinctul de supraviețuire/ (…) apoi plec cu moartea pe umeri/ într-un sat năvălit de ape/ n-o voi lăsa pradă întâmplării”. Atentă la detalii, nelăsând nimic la întâmplare, cum însăși se transmite-n versuri, poeta balansează, astfel, un tandem zburat – Aici și Acolo. „reînnoirea contractelor/ spargerea acvariului/ fericirea-îndurarea… ”.

Conform destăinuirilor sale, „poezia năvălește/ mă scutură/ mă vindecă/ mă înglobează/ mă reface din temelii” („Răsărit), transpusă în arbore, regăsită poate-n răspunsul întrebării auto-adresate – „de ce mă doare așa/ secțiunea prin carnea copacului ?”, Anica se leagă până la nivel molecular mixturii cu natura (și nu doar o dată), trăind, retrăind și „poezind” mai apoi toată suita de senzații care o petrec întoarcerii la argumentul suprem – Viața. Zborul său, acompaniată și iubitoare de suflete, ne mai devenind doar o călătorie inițiatică Animei, ci un real excurs de la tot ce înseamnă plat, banal și binecunoscut, de la a trăi la a fi viu. În acest sens, de o maturitate și înțelepciune partizane parcursului său prin viață, Anica ne duce și conduce către unele din ideile care au stat la temelia filosofiei marilor gânditori – somnul conștiinței („da / lumea doarme / puterea poate transforma realitatea/ după bunul-nebunul plac”), realitate vs. moarte („parafrază în curs de asfixiere (…)/ una pe care se derulează realitatea/ densă labirintică/ ieșirea dând spre moarte/ – în gradele infinite de interpretabilitate –”) sau substanțele divine („eter”, „ardere de tot”, „mântuire”).

După volumul de debut, „Alt condițional/ Un autre conditionnel”, Anica Andrei-Fraschini vine să-și fortifice ideile poetice în acest „Zbor la patru aripi” și, de ce nu, să confirme debutul său promițător cu un volum cel puțin la fel de substanțial.

O dulce adiere pe cerul poeziei.

Mihai Cotea

foto: Anica Andrei-Fraschini

4 răspunsuri la “Gând despre „Zbor la patru aripi” de Anica Andrei-Fraschini”

  1. AAF spune:

    Din nou, un cald „mulțumesc”, drag Mihai !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Daniela Marin spune:

    Inspirata si frumoasa prezentare! Felicitari!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: