Amintiri, Daniela Marin

Amintirile Danielei Marin ascund, după coperțile ei cuminți, un întreg univers al simțirii și simțământului. Un spațiu al întrebărilor, al mării și al zborului. Poate nu degeaba, prima parte a volumului se denumește „De ce tot zbor?”. Tot= zbor? De ce tot= zbor? Să se ascundă aici o analiză detaliată a zborului parfumat de mare? Au să ne răspundă aripile, chiar dacă „tu nu vedeai că eu am aripi/ eu nu vedeam că nu am tălpi” atunci când clipele freamătă de durere și fugim, cu tot cu eul poetic al autoarei, de spărturile și imperfecțiunile lor. Poate de aceea „aripi îmi cos”.

Toată fuga asta ar putea fi, la fel de bine, o definiție a vieții sau… o Spirală, „în același vârtej” al ei, al spiralei, „purtându-ne pe amândoi/ în aceeași căutare de unul, de altul”. În Spirală, oamenii nu se rătăcesc, iar dacă vor să facă asta cu artă și cu folos, vor citi un poem. E îndeajuns pentru a-și ușura Piatra sufletului. Piatră-suflet-lacrimă, o trinitate din același univers amintit, cu coperți verzi, lunecând din lacrima sufletului pietrei care lăcrima. O planare dulce, probabil la fel ca ultimul zbor al vulturului, pentru că Vulturii mor în zbor, nu-i așa? Poate că proprietatea morții e zborul.

„De ce tot zbor?”, „De ce tot zbor?”, întrebarea ei încă-mi răsună în suflet, dar „mă scutur din lanțuri-cuvinte și zbor”, sfidez tot ce pare a-mi aduce aminte de inevitabilul sfârșit (?), îndepărtându-mă de cei care nu vor să creadă în aripi acolo unde caii vorbesc, „în alba tăcere a vârfurilor lumii”.  Cumva, în toată această căutare a mea, am zburat în cerc găsind și regăsind „aceeași mare, aceeași amintire”. Mare? Amintire? Zborul din versurile Amintirilor Danielei e, acum, o întoarcere la marea cea mare.

De ce tot zbor? Pentru a mă reîntoarce în mare… Eu, unul.

Parte a doua a cărții se intitulează „Iubitul de iubit”, iar primul popas pe care l-am făcut aici a fost pe un capac, dar nu pe oricare capac, ci pe Capacul gândului. Undeva înăuntrul lui, simt eu, trebuie să fie și acest iubit de iubit. Ce să fac, „Doar gându-i de vină. Iubirea e numai divină”, am citit în popasul meu pe capac, fix „între o margine și alta” a cărții cu Amintiri. De-aici, am tot hălăduit între iubit… capac… iubire… iubirii, și-am ajuns într-un soi de captivitate, în locul cu Iubiții care nu se privesc pentru că „de frica topirii nu se găsesc”. Doar în captivitate puteam găsi frica în același vers cu iubirea, dar chiar și așa, am privit spectacolul poetic până la final. „Să se ia ce-o fi de luat/ și să rămână ce e de dat!”. Datul, singura permanență pe care o cunosc sufletele.

Nu pot să nu remarc explozia de imagini artistice din poemul acesta, Eu nu mă rog să mi se dea, ci să se ia, de la simbolistica legăturii nodului conjugal la reîntoarcerea în locurile cu mare și aripi. Și-atunci, cum rămâne cu Rostul durerii? Uscăciunea ei, spălată numai cu lacrimi, și singurul loc în care-și află un sens, în trăire. Durerea se cere trăită, așa cum iubitul se cere iubit, căci altfel nu ar mai fi Iubitul de iubit. Durerea nu se lasă pe mai târziu, căci au să treacă două mai târziuri, nouă mai târziuri prin inimile noastre adormite și vom ajunge să Nu ne dăm voie. E nevoie de timp și de loc „pentru dezrădăcinarea înrădăcinării” de care spuneam în Rugăciunea Datului de cu câteva poeme în urmă. E nevoie de timp și a venit ploaia. Ce bine că plouă! Să spele ploaia până la noi.

Sigur că am revizitat-o și pe ea, în a treia parte a cărții, „Poezii revizitate” și recitind poemele pe Gresia tinereții, nu pot să nu admit că m-a încercat un soi de sentiment blecherian, aș minți dacă aș face-o. Ca o simbioză cu timpul, atât de carnal uneori… „Pleoscăie lacrimile pe podea (…)/ se fac una cu piatra rozalie, carnea mea crudă zăcândă pe jos”.  Durerea de singurătate se strigă din Centru, din inimă, alături de Îngerul trist, mereu lângă noi, prin intermediul a zeci de imagini pulsânde și vii.

Revizitând-o pe ea, așteptam să-mi spună ceva. Spune-mi ceva, orice, îi ziceam citind și recăutând bucăți pierdute-n ea, fiind pe urmele minții mele chioare, căci numai într-o minte chioară „nu-i loc să te doară de iubirea mea”. Și-mi spunea ea ceva prin tăcerea sa… Îmi vorbea despre Liniște, mult, pân’ ce-am putut să m-adun și să mă recompun „pe rânduri albe de tăcere”. „Mă vezi acum?”.

La fel de bine putea să-mi spună despre paranteze și cred că a și făcut-o, în ultima parte a cărții, „Parentheses (The Diary of Renovation)”, cele din urmă revelații, citite-n engleză. Inițial, m-am simțit într-un soi de exil, căci și-n exil „there’s a stairway to the peace/ Between this self and I”, acolo unde mi-s interioarele în căutarea iubirii și unde vorbim pe două voci cu tuberozele… între paranteze, toate parantezele cu care ne îngrădim traiul de zi cu zi. În gând. Trăim mult acolo și bâiguim ușa aceea care dă spre ceea ce e, „the door to evermore”. Să plonjăm în strălucirea sufletului! De-acolo, de sus, din gând, să plonjăm! „Into the sunshine of your soul/ I dive!”. Nu e asta cea mai frumoasă declarație de iubire a Sinelui? Ba da, și-am ales asta demult, doar că am uitat – „ We choose, then we forget”, și-atunci când facem asta tânjim să avem un părinte, „we yearn to have a parent”. Acum, parantezele-și poartă propria logică devenind „parent-theses”, se preschimbă în nevoia umană tradusă prin creație. Nevoia de a da viață micro-vieții din Spirală.

Și-așa ne divizăm… nouă, lumii, 9, lunii.

Only she knows. Doar ea știe. ea, Mama. În Amintiri.

titlu: Amintiri

autor: Daniela Marin

editura: Cartea Daath

an: 2018

pagini: 103

Amintiri fara umbre-228x228

foto: Cartea Daath

4 răspunsuri la “Amintiri, Daniela Marin”

  1. Daniela Marin spune:

    A republicat asta pe Cartea Daath Publishing și a comentat:
    Cu mii de multumiri autorului Mihai Cotea, (MiCo) pentru recenzia publicata in blogul Coltul Cultural!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Daniela Marin spune:

    O poezie, recenzia ta, Mihai! Intr-un zbor neintrerupt de ochiul atent pana-n prasele, radiografiind samburii si carnea din jurul lor, aduni imagine dupa imagine, tesindu-le intr-o haina magica, „anderseniana”. Cu sufletul, cu totul iti multumesc! ❤ Altceva, nu mai stiu a adauga. M-am oprit in recunostinta. In starea asta atit de inalta, e greu sa gindesti in cuvinte. Multumesc!

    Apreciat de 1 persoană

    • Mihai spune:

      Exact aşa m-am simțit şi eu purtat pe valuri, pe versuri în amintiri. Încă mențin acea stare de bine de după citire. Amitiri frumoase. Musai de revizitat, de re-aspirat. ❤

      Apreciază

  3. […] pleacă înspre persoana căreia i-am mulţumit. Aşa i-am mulţumit şi lui Mihai Cotea pentru recenzia sa, un aproape poem despre poemele din volumul “amintiri”. Nu ştiu ce simt oamenii, nu ştiu […]

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: