Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (4)

autor:  Maria Pădurean Pop

partea 3 AICI

 

„Ş-api când oarecineva să întâmpla să-şi scrintească ori să-și murculească o mână, repede să ţâpa la Lelea Irina a lui Badea Nuc care ştie să-şi tămădească betejii, că leacuri ave bugăite în straiţă, ave şi vorbele la ie, şi tare bine le ştie pă tăite. Şi cum la noi, la ţară, murculitu de mânuri, pticiore uări jăjăte, adică sclintitu, să petrece cam des, așe că merem cu tăţii cătă leacu’ di la Lelea Irina.

Ne aşăza înaintea dumnisale, ne apuca de mână şi tăt aşă ne freca cu jăjătile dumnisale pă mâna nostă, cât în sus pă ie, cât în jos, să uita la noi şi zâce descântecu’, pă care nu l-am uitat nici amu, că doră am fost şi io destul de des p-acolo: „Sclintitură, murculitură /Dumnezo trecură /Petre nu putură /Treci Petre/Nu poci Domne/Podeaua s-o clătit /Mâna Petri s-o sclintit”. Şi tăt zâce asta de câteva ori, ne freca bine pă tăite părţile ei până ce ne trece mâna, sâmţăm că să pune la loc”.

boala & leacu

În cazul în care erau copii care aveau buboi, se scutura un ciur ca şi cum s-ar cerne fărina şi să descânta : „Iară dumneai.. lelea Irina să pricepe să ne facă bine şi atunci când ne umplem de buboi. Ne repezăm cu cei mari iară cătă casa cu leac, că numa’ dumneai şi încă cu câteva muieri din sat ştieu de tăite, să-i facă bine pă prunci da’ şi pă cei mari. Tata, cel care a cercetat pe propria piele descântecul cu ciuru’, dar şi cel cu bănuţu’ şi cârpa de lână, purtat de bunica dumnealui, zâmbeşte şi continuă dialogul:

„Am fost bugăt… am fost bugăt! Să scutura ciuru’ deasupra ploptănuli di la cuptor şi zâceu descântecu’ :

” Mai, buboi, buboi, buboi / Unde-i unu, hie doi/ Rădăcina să nu-i săce/Unde-s doi să hie zăce-Măi buboi, buboi, buboi”. Cam aşa sunau vorbele descântecului, deşi el pare mai mult un blestem, era totuşi de leac „şi nime nu ieşă de-acolo fără leac şi fără tămăduială, că aşa erau ele <doftoriţăle satuli>, mereu cu leacu’ în mâini şi-n puterea vorbelor”.

flour-791840_960_720

foto: Pixabay

 În cazul în care pe pielea pruncilor apăreau nişte „băşici ca blândele de ploie”, bunicile şi mamele îi duceau la cotătoare -descântătoare pentru a le cota, deoarece sufereau de o boală de piele numită „Fapt”.

Tata îşi aminteşte cum a fost dus de bunica la Ienoşoie, iar mama pe Fiscutaie la Anişcuţa Druli de maica, cum îi frecau pe spate în locul „blândelor” cu o cârpă groasă, după care spuneau ceva „boscorodit”, apoi scuturau cârpa deasupra focului şi iar „boscorodeau” ceva şi mai neînţeles.  Şi, cu siguranţă, blândele se topeau sub mângâierea aspră a cârpei şi sub puterea vorbelor boscorodite din gura lor.

Aşa arată spectacolul şi actorii din scena satului, iar „doftorii în persoana cotătoarelor-descântătoarelor <mereu aceleaşi>,  îşi făceau jocul în boscoane şi boscorodeli ce luau cu mâna supărările sătenilor, mai mici ori mai mari.

O amintire o aduce cu ea pe alta şi apoi pe alta, mai ales când în lumea lor, pe cât de simplă pe atât de complexă,  simţi că niciodată nu-i suficient. De după colţ apar noi cărări, noi episoade în care alunec în neştire, ne mişcăm, ne învârtim, ne oprim pentru a o lua apoi mereu şi mereu mai departe. Aşa e şi cu momentul numit mai sus: „afumatu’, leac pentru spărieţi”, obicei pe care l-au trăit, l-au văzut practicat şi l-au luat cu dumnealor în poveste, iar eu nu aş vrea să pierd nimic.

dreamstime_xxl_11686457_edit

foto: petsmagazine.com.sg

Aşa se face că, odată, cu mulţi ani în urmă, tata bătrân Şandor a luat cu dumnealui pe hotar şi pe pruncul Ion, tatăl meu. S-au dus tocmai în Brusturi, departe de sat, la semănat ovăz. Dar cum „socoata de acasă uneori nu se potriveşte cu cea din târg”, ovăzul din car „n-o fost bugăt, n-o ajuns, aşă că tata m-o trimăs în Cătălina să aduc ovăz, pântru că drumu până acasă era mai departe decât cel până în Cătălina. Aşa că, o trăbuit să mă arădui, după cum mni-o cerut tata, să ieu în împrumut de la neamurile noste di pă Dos, mătuşa Linuţă a Culăului, măritată în Cătălina (pe vremea aceia, doar consăteni) . Între Brusturi şi Cătălina, la Măriuca Căloii, mni-o ieşit înainte on câine rău şi o vinit cătă mine iară io tare m-am spăriet, ş-am început să strâg şi să plâng tare rău, cât m-o ţânut gura şi să sustin tare rău. Bdiata muiere n-o mai ştiut ce să-mni facă, cum să mă liniştească, ce să îmni deie. Mni-o pus finjia la gură ş-o trăbuit să beu apă ca să mă mai opresc.

Dupa ce mni-o mai trecut o ţâră sustinele, muierea aceea o vinit ş-o smuls păr di pă on cățăl, l-o pus într-on capăt de cârpă şi mni-l-o dat să-l duc la mama acasă, să mă afume pă mine cu el ca să-mni treacă spărietura. Mni-o dat în grijă mare să nu îl pterd, c-api nu m-oi măi face bine. Acasă, mama l-o pus pă jar şi m-o ţânut cu faţa deasupra lui, să vie tăt fumu’ pă mine ca să mă tămădesc de spărietură.” Iată deci, dragii mei, de ce „afumatu’, leac pentru spărieţi”, era o practică des folosită în sat, la care apelau muierile de fiecare dată când pruncii lor „pticau în spărieţi” din cauza unor animale, iar fumul făcut de părul ars al animalului cu pricina, avea darul de a culege cu el către înalturi, spărietura pruncului topind în trecerea lui suspinul.

(fragment din eseul „Boala și leacurile în satul Voievodeni, județul Sălaj, Maria Pădurean Pop, antologia Tradiții și spiritualitate, Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

VA URMA

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: