ISTORIA CĂRȚII ȘI A SCRISULUI – partea a doua

Câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului. Ele ar fi următoarele:

Scoarţa de copac sau miezul de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt; se foloseau şi tăbliţe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.

scriere veche de pe teritoriul Rusiei pe suport de lemn; foto: russia-ic.com

Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. Pe ele se scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru (D), rezistente, lăsând urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

scriere cuneiformă pe argilă foto: stmuhistorymedia.org

 Pe piatră, compusă din diverse roci, s-a putut scrie folosindu-se dalta.

Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până în zilele noastre.

Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, încât a devenit simbolul acestei regiuni.

exemplu de scriere pe rocă, peștera Kanheri, India foto: wikipedia

gravură pe metal, foto: colourbox.com 

Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest material a fost preparat prima dată în China, în anii 104 – 105 d.Hr. După aceea, tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în Japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică, în secolele următoare. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia.

În limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală neagră, roşie, verde. Se mai folosea şi pensula pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru executarea iniţialelor şi a miniaturilor. Cerneala se prepara din gogoşi de ristic, acid sulfuric, oţet sau bere.

Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau pe tăbliţe rotunde.

Papirusul Heracles (Oxford, Biblioteca Sackler, Oxyrhynchus Pap. 2331), un fragment al unui manuscris grecesc din secolul al III-lea al unui poem despre Lucrătorii lui Heracles. foto: Wikipedia

Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). Banda de papirus era înfăşurată în jurul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care se numea şi ,,ombilic…. În Evul Mediu, s-au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie, dar în cea mai mică măsură. Foile de pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc, rezultând codex-ul (sec. IV – V d.Hr.), strămoşul cărţii contemporane.

În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane legate cu balamale. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului.

Codex aureus, despre care am scris mai demult aici; foto: calatoriilasingular.ro

În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).

Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraţi.

Codex Purpureus Rossanensis; foto:facsimilefinder.com

Chiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea manuscriselor, din secolul al XIV-lea. În mănăstiri se copiau numai texte religioase, iar în celelalte scriptorii se copiau operele lui Homer, Hesiod, Eschill, Sofocle, Euripide, Aristofan, Xenofon, Plutarh, Strabon. Manuscrisele bizantine constituiau adevărate opere de arătă, ,,de o mare vivacitate, savoare, fantezie, simţ al observaţiei şi al pitorescului…

MULȚUMESC! PE SÂMBĂTA VIITOARE!

bibliografie generală:

ADINA BERCIU-DRÃGHICESCU, Arhivistica și Documentaristica, Universitatea București Departamentul de învățământ la distanță, CREDIS, 2001

T.NEDELCEA, Civilizația cărții, Scrisul Românesc, Craiova, 1996

A. LABARRE, Istoria cărții, Institutul European, Iași, 2001

http://www.descopera.org

http://www.cartidaisy.ro

 

partea a TREIA se poate accesa AICI

Publicitate